Premiul Nobel nu se dă pentru o nouă pastilă, ci pentru viziunea din spate, prin care eu detectez și înțeleg niște mecanisme biochimice care duc după aceea la o pastilă. Dacă mă focalizez pe ce pot să obțin repede, în ciclul electoral, închidem șandramalele, scoatem niște pastiluțe. Nici autostrăzi nu putem să facem așa, afirmă prorectorul Universității București, prof. univ. dr. Sorin Costreie.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, profesorul Costreie a explicat motivele complexe pentru care România nu mai are nicio universitate în Top 1000 Shanghai. “Când în 4 ani tu ai patru premieri, șapte sau opt miniștri ai Cercetării și tot atâția ai Educației, poţi să îi aduci pe cei mai buni din lume, nu au cum să facă mare lucru. (…) La ministru media e sub un an și am rectori care stau 22 de ani”.
Prof. Sorin Costreie vorbește în interviu despre fenomenul maculaturii, chiar mai rău decât plagiatele, despre impostura și birocrația sufocante, despre “schizofrenia” din Educație și lipsa de viziune, dar și despre soluții.
Ce măsoară topul Shanghai, in care Romania nu mai are nicio universitate?
Topul Shanghai este în special centrat pe cercetarea care se face în universități. Marea majoritate sunt indicatori care privesc cercetarea de performanță.
Sunt și topuri internaționale care scanează și celelalte dimensiuni importante ale universității: predarea, relația cu societatea, internaționalizare…etc. Încă mai avem universități românești în aceste topuri. (Times Higher Education, Quacquarelli Symonds…)
Interesant este că la vârf, indiferent ce indicatori folosim, sunt cam aceleași universități: Harvard, MIT, Oxford, Cambridge…etc Deci oricum ai măsura sistemul, vârful e același.
De ce suntem în situația asta?
Noi, ca universități românești, rămânem cam tot pe-acolo. Acesta este tipul de abordare, de viziune, de finanțare pe care îl avem acum și, în raport cu noi înșine, nici nu creștem foarte mult, nici nu scădem.
Problema este că sunt alte sisteme naționale care investesc masiv în cercetare, inclusiv din universități, iar în raport cu ele, noi scădem.
În Europa avem programe strategice naționale în Franța, în Germania, în Polonia. Dar avem marea competiție cu Asia. Sunt în Top 1000 Shanghai mai multe universități chinezești decât americane, ori asta ar trebui să ne pună pe gânduri în mod serios.
Cum s-a născut, de fapt, Top Shanghai? Acum peste 20 de ani, președintele de atunci al Chinei a vrut să știe cum stăteau ca universități. N-au putut să-i răspundă și le-a dat sarcină de partid ca în câteva luni să facă o ierarhie cât se poate de exactă.
Ea a arătat o situație dezastruoasă pentru chinezi și atunci au selectat câteva universități în care s-a investit masiv și pe care le găsim azi în top.
Ce fel de investiție e necesară?
Aici este marea discuție. Nu e de ajuns să faci o simplă injecție de fonduri. Dacă mâine ni se triplează finanțarea, noi nu o să urcăm foarte mult.
E nevoie să vină bani mai mulți și să fie direcționați spre universitățile care au potențial de cercetare. Ministerul Educației ştie care sunt acestea, căci din 2016 avem un metaranking național care ia în considerație 9 rankinguri de tipul celor discutate de noi.
Și ar fi necesară o mai mare transparență a evaluării în cazul proiectelor. Știu, inclusiv din propria experiență, dezamăgirea pe care o ai când doi evaluatori îți dau aproape punctaj maxim și al 3-lea îți dă cu 20 de puncte mai puțin, pe același proiect.
Trebuie să ne uităm un pic și la ciudățeniile din specificul sistemului național. De exemplu, agenția mare de finanțare, UEFISCDI, ține de Ministerul Educației, dar finanțează lucrurile care se întâmplă sub cupola Ministerului Cercetării.
Și atunci se pune problema acestei spargeri între cercetare și universități și a relației care trebuie să existe între educație și cercetare.
E clar că nu poți să faci cercetare avansată fără să ai o masă critică bine educată, deci problema e a întregului sistem.
Trebuie voință politică și, din mica mea experiență administrativă, e nevoie de continuitatea politică pur și simplu. Când în 4 ani tu ai patru premieri, șapte sau opt miniștri ai Cercetării și tot atâția ai Educației, poţi să îi aduci pe cei mai buni din lume, nu au cum să facă mare lucru. Îți trebuie câteva luni numai să înțelegi sistemul și cum să acționezi.
Iar fragmentarea politică e dublată la nivelul universităților de o prea mare “continuitate”. Vom avea rectori care vor sta 22 de ani. Deci la ministru media e sub un an și am rectori care stau 22 de ani.
Revenind la finanțare, ce trebuie plătit mai bine, cercetătorul, îndrumătorul, dotarea?
Dacă ne uităm pe partea de științe ale naturii, ai nevoie de laboratoare, de consumabile, de laboranți. Deci trebuie resursă umană și masiv infrastructură, dar lucrurile nu trebuie dublate.
După părerea mea, pe investițiile mari cel puțin, universitățile din același oraș ar trebui să colaboreze, nu să dublăm mai știu eu ce RMN sau alt aparat costisitor.
Dar marea problemă e resursa umană. Putem să avem cele mai bune manuale, cele mai bune programe școlare, degeaba am cele mai bune laboratoare cu mașinării în țiplă, dacă profesorii nu sunt buni. Dacă nu am cercetători inovativi, nu o să pot să împing cercetarea un pic mai departe.
Nu-i avem pentru că nu-i formăm, nu-i plătim?
Cercetătorul cu adevărat cercetător, să zic așa, e un “nebun dedicat”. Lui nu-i trebuie mulți bani în sine. Are o bucurie a cercetării care trebuie hrănită și susținută la nivel social. Trebuie doar să-i oferi micro-sistemul în care el să evolueze.
O problemă națională este că noi prețuim foarte mult cantitatea. Vă dau un simplu exemplu, la finalul doctoratului, inevitabil prima întrebare în 99,99% din cazuri este “câte pagini a avut teza ta”? O chestie absolut irelevantă, nu contează. Nu se întreabă “ce impact a avut cercetarea ta” sau “care-i tema” sau “care îți este conducătorul”?
Mania cantității. Noi avem doctoranzi foarte mulți și foarte multe publicații. În toate topurile acestea, ele nu contează. Acolo contează factorul de impact, contează numărul de citări, relevanța.
Am citit un articol acum câteva luni, în care aveam un personaj din România care a publicat peste 60 de lucrări pe an. Deci mai mult de unul pe săptămână. Asta e maculatură, nu faci nimic cu ea.
Dar pe baza acestei maculaturi, noi creștem intern, obținem titluri, suntem premiați, avem un mic joc și ceremonial academic, în care suntem foarte stimați, şi ne purtăm pompos egourile mega-umflate.
E nevoie să cuplăm cercetătorii care au potențial la rețelele de cercetare internațională prin conferințe, printr-o unire structurală, uneori conjuncturală, să-i încurajăm să participe la proiecte. Cercetarea nu are frontieră, ideile circulă.
Resursa umană de calitate din cercetare este sufocată și alungată de impostori?
Da, și asta, de impostori, de o mentalitate prăfuită și vetustă, în care contează cantitatea.
Eu cred că în facultățile noastre 20-25% dintre colegii noștri fac cu adevărat cercetare. Aceștia trebuie hrăniți și aduși și alții noi.
Avem o piramidă întoarsă, aberantă: intră cineva în sistemul universitar, el trebuie să predea masiv, norma lui este mult mai mare decât a conferențiarului sau a profesorului.
Dar el trebuie, de fapt, să învețe cum să predea și ar trebui să i se dea, culmea, mai puține cursuri, să îi fie stimulat și hrănit potențialul de cercetare de care are nevoie ca să crească academic.
La noi ai normă de predare mică odată ce ai ajuns în vârf, când nu mai ai unde să înaintezi. Piramida aceasta întoarsă naște niște monștri.
Sistemul nu e îndeajuns de flexibil cu cheltuirea banilor. Dacă nu te omoară impostura, te omoară birocrația. Trebuie mai mult să justifici ceea ce ai făcut decât să faci.
Avem în același timp un număr impresionant de doctori în toate domeniile, dar și un fenomen spectaculos al plagiatului. Poate mai rău decât atât, e foarte mare numărul lucrărilor de o calitate nulă. Dispariția din Top Shanghai are, presupun, o legătură și cu acest fenomen al doctoratelor fără substanță.
Bineînțeles, este parte din ce vă spuneam, impostură. Ea se manifestă, aș spune, într-o mică măsură la nivelul plagiatelor, care sunt doar vârful vizibil al aisbergului.
Partea cealaltă este maculatura de care vorbeam, teze care nu sunt neapărat plagiate, dar care nu au mare relevanță sau substanță de cercetare sau științifică.
Unele nu sunt bune nici de teze de licență.
Da, există și lucrări importante și ar trebui să depunem toate eforturile împreună, universitar, preuniversitar, societate, să mărim plaja acestei părți de teze importante și substanțiale, pentru că ele vor aduce beneficii în cunoaștere. De acolo vor sări idei care vor îmbunătăți economia, societatea.
Noile legi ale Educației aduc ceva în această direcție, oferă o șansă de îmbunătățire?
Sunt niște modificări structurale care ar putea duce către această direcție, niște germeni, dar trebuie venit cu o voință politică coerentă. Legile Educației oferă un cadru pentru a veni cu intervenții punctuale.
Dar dincolo de legislație trebuie să avem o voință coerentă. Este nevoie să ai un ministru care să stea în funcție niște ani de zile.
De ce avem două ministere dacă vorbim de o viziune coerentă asupra unui sistem? Trebuie un singur minister care sa gestioneze acel sistem, nu să inventăm iarăși roata.
Cred că ar fi bun un minister, cum este în Franța, în Suedia, în Polonia, al Educației, de fapt al Învățământului Preuniversitar, şi un minister unitar al universităților și al cercetării, cu o viziune coerentă.
Avem un singur minister al Educației și două legi, preuniversitar și preuniversitar. Nu vedeți o chestie uşor schizofrenică aici? Dacă e același domeniu, de ce avem două legi?
E nevoie de viziune macro, de înțelegere a fenomenului. De la cine să vină ea? Avem politicieni si demnitari cărora, dacă le luăm actele de studii, vedem bacalaureate la 30 de ani, facultăți făcute te miri unde, doctorate absolut discutabile.
Într-adevăr, un om needucat nu va prețui Educația, după cum un om necultivat nu va prețui arta și cultura, nu va prețui, în general, această lume a ideilor.
Dar putem avea oameni care să aibă o intuiție politică și să înțeleagă că, pe termen lung, o țară fie se duce în cap, fie se ridică în funcţie de investiția în Educație și Cercetare.
Oamenii aceștia trebuie să folosească și să aibă încredere în specialiștii din sistem și să-i întrebe: dacă fac asta ce se întâmplă?
Polonia a făcut o nouă lege a Educației și centrată pe universități de excelență, după 4 ani de consultări cu universitățile. Noi, și suntem o mână de oameni, în prima variantă a legii, nici nu știam cine lucrează la ea, era mai secretă decât legile securității.
Deci, dacă am vrea, am putea.
Și mai e o problemă când vorbim strict de cercetare – o obsesie a politicului, indiferent de culoarea politică, pentru cercetarea aplicată. Dar ca să ai cercetare aplicată trebuie să ai în primul rând cercetare. Și, de obicei, cercetarea e teoretică, este vânătoarea unor idei, testarea unor ipoteze care ies sau nu.
Cercetarea aplicată stricto sensu, dacă de la bun început se face așa, este mai mult o căutare tehnică și tehnologică care nu ne va duce în Top Shanghai. Premiul Nobel nu se dă pentru o nouă pastilă, ci pentru viziunea din spate, prin care eu detectez și înțeleg niște mecanisme biochimice care duc după aceea la o pastilă.
Dacă noi ne focalizăm doar pe pastilă, nu vom obține cercetare de calitate.
Aruncăm la coș “umanioarele”, n-avem nevoie de așa ceva. Dar în secunda doi, noi ce facem? Ne pierdem memoria? Istoria este din “umanioare”. Ne pierdem orientarea, sistemul de drept, independența jurnalistică, conștiința, pragul acesta de metareflecție pe care ni-l dă filozofia…etc. Fara “umanioare” nu avem valori și principii și vom pluti în derivă ca societate.
Pentru a da o societate cât de cât normală, părerea mea este că viziunea conducătorilor trebuie să fie cu bătaie lungă. Dacă mă focalizez pe ce pot să obțin repede, în ciclul electoral, închidem șandramalele, scoatem niște pastiluțe. Nici autostrăzi nu putem să facem așa.
Demografic scădem, deci vom avea mai puțini studenți. Ca să supraviețuim, va trebui să ne reorientăm, să atragem studenți străini. Cei care vor școală pe bune se uită la topuri, nu doar la faptul ca în România poți să trăiești cu bani mai puțini.
Deci e nevoie de viziune și coerență, e nevoie ca finanțarea să urmeze calitatea, e nevoie de depolitizarea sistemului, de transparență și predictibilitate. Cercetarea fundamentală și de calitate nu se face pe ici pe colo și din când în când.
Sursa: https://spotmedia.ro/stiri/educatie/nobelul-e-pentru-viziune-nu-pentru-pastila-obsesia-cantitatii-aberanta-piramida-si-sufocanta-impostura-din-universitati-interviu?fbclid=IwAR2xqk4Bvr8BlmlueyB3Y0DRhI0Wwb6Ywr4YHxK1Gz-exHjY0p-f3WD9nhM
