Practica filosofiei cu copiii arată o apropiere de literatură. Dar este o literatură cu un anumit potențial filosofic care poate contribui la formarea gândirii critice și creative a copiilor. Marin Bălan, conferențiar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, ne vorbește despre folosirea cărților pentru copii în discuțiile filosofice cu elevii din școala primară.

Este prea devreme sau prea târziu, dacă începem să studiem filosofia la 17-18 ani, adică în ultima clasă de liceu?

Pentru a studia filosofia, nu este prea târziu, dar pentru a forma judecata practică, ar trebui început mult mai devreme. Așa a gândit și Matthew Lipman, cel care, alături de Ann Margaret Sharp, a stabilit un program cuprinzător de filosofie pentru copii, începând de la vârsta de 3-4 ani. Căci nu trebuie să așteptăm să avem o anumită vârsta pentru a învăța cum să definim termenii, cum să argumentăm, cum să gândim critic, creativ.

Dar cum ar putea copiii să filosofeze, din moment ce, potrivit psihologului Jean Piaget, ei ar deveni capabili sa opereze mental cu idei abstracte abia după vârsta de 12 ani?

Rămânem la o asemenea întrebare atâta timp cât confundăm două perspective: învățarea filosofiei și practicarea filosofiei. Într-adevăr, avem nevoie de o bună stăpânire a conceptelor și a limbajului, pentru a citi scrierile filosofilor clasici, însă, am putea încerca să punem la îndoială, să raționăm, să gândim împreună cu ceilalți, fără a citi un text filosofic. Ca urmare, învățarea filosofiei nu este accesibilă copiilor, dar practicarea filosofiei este. Acest lucru a fost înțeles de Lipman și Sharp, care și-au imaginat un alt mod de a de a face filosofie, pentru a putea începe mult mai devreme, cu o altă pedagogie (comunitatea de cercetare filosofică) și cu altfel de texte – literare, și nu filosofice.

Lipman a scris mai multe romane în care a presărat idei din istoria filosofiei susceptibile să stârnească interesul copiilor. Personajele – copii obișnuiți – trăiesc experiențe filosofice, ridicând întrebări, reflectând, identificând presupoziții, dând exemple și contra-exemple, punând la îndoială, autocorectându-se, definind concepte, construind argumente etc. Copiii din romane folosesc abilitățile de gândire, astfel încât copiii reali să le înțeleagă și să încerce, la rândul lor, să le folosească. Romanele oferă, deci, exemple de comunități de cercetare filosofică în acțiune; ele încurajează copiii reali să facă ceea ce fac Elfie, Pixie, Kio, Gus, Harry, Lisa și toți ceilalți copiii fictivi.

În aceste romane, problemele discutate în marile texte clasice primesc un tratament filosofic adaptat copiilor. Recurgând la forma narativă, Lipman reface legătura dintre filosofie și literatură, așa cum era înainte de Aristotel, când filosofia se prezenta într-o formă literară, ca la Heraclit, Parmenide ori Platon. Așa cum filosofii greci au învățat de la Eschil, Sofocle și Euripide să-și organizeze ideile în mod dramatic, și Lipman a învățat să-și pună ideile într-o interacțiune strălucitoare cu literatura, romanele lui fiind, în același timp, filosofice în originalitate, științifice în preocupare și literare în modul de prezentare.

Romanele lui Lipman se adresează unor grupe de vârstă? Ce romane ar putea să citească, de exemplu, copii cu vârste între 8 și 10 ani?

Fiecare roman se adresează unei grupe de vârstă, patru dintre cele opt romane scrise de Lipman fiind destinate copiilor din școala primară: Elfie, Kio and Gus, Pixie și Noûs. Dar Lipman nu a scris aceste romane pentru a fi citite copiilor seara, înainte de culcare – nu sunt cărți care aduc somnul. Și nici pentru a fi citite de copii în vacanță, ca lectură suplimentară – copilul, citind singur un astfel de roman, nu învață și nu face filosofie. Noi nu trebuie să „dăm de citit copiilor,” așa cum se spune, unul sau altul din aceste romane, ca să învețe filosofie. Aceste romane nu sunt cărți de filosofie pentru copii sau cărți prin care noi am face filosofie pentru copii; Lipman le asemăna cu chibriturile care ard odată ce au aprins focul, adică, de îndată ce au pus copii pe gânduri, în comunitatea de cercetare.

Un roman precum Elfie sau Pixie se citește în clasa convertită în comunitate de cercetare filosofică. Fragmentul ales de profesorul facilitator este citit de către elevi, pe rând, cu voce tare, astfel încât că aibă loc o alternanță a lecturii și ascultării. Citirea împreună oferă copiilor posibilitatea de a împărtăși același text, același context, aceeași experiență etică a reciprocității; fiecăruia îi vine rândul să citească, ceilalți, în acest timp, rămânând tăcuți, pentru a-l asculta.

Rolul citirii împreună nu este de a-i face pe copii să citească mai bine sau pur și simplu să citească, deși aceasta este o consecință probabilă a exercițiului. Scopul principal este ca ei să ajungă să  experimenteze o primă situație de schimb, aceea a împărtășirii unui text, ulterior, urmând să schimbe și să-și împărtășească întrebările, ideile, punctele de vedere și sentimentele lor cu privire la o întrebare sau o problemă pe care lectura textului le-a trezit. Sub acest aspect, filosofia pentru copii este „gândire împreună.”

Dar o poveste precum Micul prinț nu-i poate conduce pe copii la discuții filozofice? Personajul său încearcă să respingă sau să confirme concepte precum prietenie, autoritate, singurătate, pune întrebări pe care ar putea să și le pună și copiii și primește de la adulți răspunsuri pe care ar putea să le primească și copiii.

Multe dintre cărțile pentru copii au potențial filosofic, făcând copiii să se gândească la lume și stârnindu-le mirarea. Acest aspect a fost sesizat, prima oară, de profesorul de filosofie de la Universitatea din Massachusetts, Gareth Matthews. Începând cu primul număr al revistei Thinking (1979), el a prezentat, în rubrica sa permanentă „Thinking in Stories,”  nu mai puțin de 58 de cărți pentru copii de importanță filosofică; sunt cărți destul de simple, dar care conțin nedumeriri filosofice și pot determina cercetarea pe care Lipman a încercat să o inițieze cu romanele sale.

Între aceste 58 de cărți recenzate de Matthews regăsim și Micul prinț; recenzia publicată în 2002 fiind, de fapt, scrisoarea trimisă de Sarah, fiica sa, care purta discuții filosofice cu cei doi copii ai săi, unul de șapte și celălalt de trei ani. Această carte pare construită pe contrastul dintre copii, ca filosofi prin natură, cu vederi interesante asupra vieții, și adulți, incapabili să înțeleagă ceea ce este important pentru copii, dar și pentru ei. Antoine de Saint-Exupéry apare aici ca un „anti-Piaget.” El și-a păstrat disprețul din copilărie față de adulți, întrucât a suferit mult din cauză că n-a fost lăsat să devină artist, părinții neînțelegându-i desenele. Întâlnind pe micul prinț, naratorul începe să deseneze din nou, așa cum desena în copilărie, și se îndepărtează de avionul care-l fixase în zona preocupărilor practice, privind viața tot mai mult prin ochii micului prinț.

Micul prinț este o carte în care nedumeririle, întrebările, curiozitatea, mirarea se întâlnesc la tot pasul și, de aceea, reprezintă o resursă bogată pentru toți profesorii care doresc să încerce cultivarea unei comunități de cercetare filosofică în școala primară. Pentru a reuși acest lucru, profesorul trebuie să-l „aducă” pe micul prinț în sala de clasă, iar el să devină co-cercetător alături de copii. Micul prinț nu este o carte de filosofie pentru copii, dar ea poate „aprinde” un șir de discuții filosofice cu copiii.

Cum ne dăm seama că o poveste pentru copii are potențial filosofic?

Cineva cu pregătire filosofică (profesor sau părinte) nu ar trebui să aibă nevoie de sfaturi pentru a identifica între cărțile pentru copii pe cele interesante din punct de vedere filosofic. Matthews se alegea pentru recenziile sale mai ales acele povești care stimulează imaginația și generează mirare. El îi elogia pe scriitorii de povești pentru copii, întrucât recunosc faptul că mulți copii sunt în mod natural interesați de întrebările filosofice. După Matthews, acele povești trebuie să ofere exemple de fantezie și să conțină ceea ce el numește „aventură intelectuală,” dar, de asemenea, trebuie să invite copiii să ia în considerare situații diferite de experiența lor de zi cu zi, chiar și lumi diferite de cea familiară lor.

Totuși, cei mai mulți dintre profesori nu au studiat filosofia. Pentru aceștia voi oferi câteva indicii despre cărțile pentru copii susceptibile să stimuleze gândirea filosofică a copiilor.

Sub aspect narativ, povestea aduce un eveniment perturbator care pune sub semnul întrebării situația normală: o întâlnire, o descoperire, o întrebare.

Personajele corespund vârstei cititorilor; astfel, copiii se pot identifica într-un fel cu personajele care, prin situațiile trăite, îi invită să se gândească la un aspect al experienței lor zilnice. De regulă, personajele întreprind o cercetare în sensul că pun întrebări, propun răspunsuri, le discută împreună, oferă exemple și contra-exemple, stabilesc criterii etc.; astfel, se creează premise pentru un dialog filosofic.

În poveste sunt prezente concepte care privesc întreaga umanitate: prietenie, iubire, libertate, adevăr, bine, rău, suferință, moarte, timp etc., în general, noțiuni care sunt discutabile și contestabile și, prin urmare, interesante pentru cercetarea filosofică; aceste noțiuni sunt abordate  critic, creativ, grijuliu, fiind încurajată judecata rezonabilă, adică o judecată bine informată și bine motivată.

O poveste cu potențial filosofic prezintă personajele ca modele, prin modul în care își folosesc diferite abilități de gândire pentru a clarifica și rezolva probleme: definesc, fac comparații, distincții, identifică presupoziții, formulează ipoteze, oferă exemple și contraexemple, își modifică punctele de vedere etc. Iar prin prezentarea unor personaje care, dacă greșesc, caută să afle de ce au greșit sau care se întreabă dacă o idee este bună sau ori dacă ceea ce au făcut a fost bine sau greșit, cititorii sunt invitați la un proces de auto-critică și auto-corectare.

Micul prinț este o carte cu ilustrații realizate chiar de autor. Sporesc aceste imagini potențialul filosofic al poveștii?

Când a fost întrebat cum a intrat micul prinț în viața lui, Antoine de Saint-Exupéry ar fi spus că într-o zi a privit de sus la ceea ce credea că este o foaie goală și a văzut o siluetă mică, de copil. Întrebând acea siluetă cine este, ar fi primit răspunsul: „Eu sunt Micul prinț.” Să înțelegem că imaginea a precedat textul, în cazul acestei cărți?

În recenzia publicată de Matthews nu este comentată ilustrația din Micul prinț; de altfel, el nu face acest lucru nici în cazul cărților în care ilustrațiile acoperă toate paginile, textul, redus uneori chiar și la un singur cuvânt, căzând într-o parte a paginii, de regulă, în cea de jos, și fiind cumva o invitație de a privi imaginea. Într-adevăr, este menționat faptul că prin relația sa cu micul prinț naratorul începe din nou să deseneze.

Desenul este foarte important pentru copii; înainte de a citi și a socoti, înainte de a scrie, copiii desenează, prin linii și culori, arătând cum văd ei lumea. Iar primele cărți pe care le deschid copiii au doar ilustrații, cele cu text venind mai târziu.

La încheierea unui atelier de filosofie pentru copii, participanții își pot exprima gândurile și prin desene, cu atât mai mult dacă e vorba de copii foarte mici. Lipman însuși a încurajat acest tip de răspunsuri, văzând în acestea deschideri către alte întrebări.

Considerați că în școala primară ar fi mai bine să se facă filosofie pentru copii cu cărți ilustrate?

Sunt două feluri de cărți ilustrate pentru copii: „cărțile ilustrate în mod obișnuit” (în engleză, picture books) în care imaginile sunt mai mult decorative, fără a exista interacțiune între cele două sisteme diferite: imagini și text; și „cărțile-ilustrate” (am folosit cratima pentru a reda traducerea în română a cuvântului picturebooks), care au o dinamică aparte tocmai datorită interacțiunii dintre imagini și text: textul ne împinge să continuăm citirea, dar imaginile ne opresc pentru a reflecta și a ne mira.

În cărțile-ilustrate, cuvintele și imaginile nu spun aceeași poveste, imaginile putând complementa, amplifica ori, dimpotrivă, putând contrazice textul. De aceea, pentru a filosofa, este nevoie să acordăm atenție atât imaginilor, cât și textului. Sensul nu se găsește doar în cuvinte, iar de multe ori, imaginile pot acționa ca stimuli, creând copiilor un sentiment de nedumerire și interogare.

O serie de practicieni preferă cărțile-ilustrate și datorită faptului că, de obicei, sunt povestiri scurte, iar copiii se pot concentra nu numai asupra modului în care se termină povestea, ci și asupra imaginilor. Mai mult, copiii care nu citesc încă ascultă povestea citită și, privind imaginile, obțin informații suplimentare, poate total diferite față de cele derivate din text.

Prin urmare, cărțile-ilustrate ar fi un stimul ideal pentru a filosofa în școala primară, cu atât mai mult dacă este vorba și despre creaturi ciudate, cum ar fi monștrii.

Sursa: http://www.tvr.ro/lifestyle/de-la-car–ile-pentru-copii-la-filosofie_48073.html 

Profesorul Marin Bălan dezvăluie în a doua parte a interviului cum se desfășoară atelierele de filosofie organizate de Domnia Sa, ce este un „copil filosof” și cum îi ajuta filosofia pe copii să își depășească anumite frici!

Filosofia pentru copii – practică sau teorie?

Un specialist în filosofie pentru copii, înainte de orice, susține ateliere de filosofie cu copiii, în școală sau în afara școlii, în mod regulat, aceste practici fiind ceea ce conferă legitimitate întreprinderii sale; nu poți să fii teoretician, fără să fii practician al filosofiei pentru copii.

Matthew Lipman și Ann-Margaret Sharp vorbesc, în cărțile, articolele și manualele lor ca practicieni ai filosofiei pentru copii. La fel au făcut discipolii lor, Philip Cam,  Laurance Splitter, Irene de Puig, Félix García Moriyón ori Michel Sasseville și, la fel fac, în zilele noastre, Edwige Chirouter, Joanna Wawken, Peter Worley, Mathieu Gagnon sau Luca Mori. În această comunitate a specialiștilor în filosofia pentru copii, toți suntem practicieni și, doar apoi, teoreticieni.

Pentru mine, nimic mai firesc decât să merg în școli, pentru a susține ateliere de filosofie cu copiii. Primele mele ateliere au avut loc cu copii din clasele primare.

Cum au fost primite atelierele de filosofie susținute de dumneavoastră în școli din Republica Moldova?

În timpul pandemiei, am organizat mai multe ateliere de filosofie pentru copii cu elevi din Republica Moldova, dar online. În principal, erau elevi de la Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi” din Chișinău, grupați în două categorii de vârstă: elevi din clasele a III-a și a IV-a și elevi din clasele a V-a și a VII-a. A fost ceva inedit nu doar pentru copii, ci și pentru profesori și părinți, având în vedere că, în Republica Moldova, filosofia nu se studiază decât la universitate.

Cum se desfășoară un atelier de filosofie pentru copii?

Un atelier de filosofie pentru copii se desfășoară în aceeași sală de clasă în care se țin lecțiile la celelalte discipline. Dar, asemănările se opresc aici. Elevii nu mai stau în bănci, unul în spatele celuilalt, ci în cerc, iar alături de ei, profesorul, care nu mai domină clasa de la catedră, privindu-i de sus și manifestându-se tot timpul ca un „mai știutor,” ci urmărește să fie perceput doar ca un membru al comunității de cercetare.

Profesorul pregătește dinainte un stimul, de regulă un text care conține activități de reflecție mentală. Textul este citit de către elevi, pe rând, cu voce tare, având loc o alternanță a lecturii și ascultării. Astfel, elevii interiorizează treptat comportamentele de gândire ale personajelor și ajung să pună întrebări similare cu cele din poveste în legătură cu ceea ce este problematic pentru ei.

Din întrebările puse de elevi în legătură cu ceea ce este problematic pentru ei se construiește agenda care indică, asemenea unei hărți conceptuale, zonele lor  de interes. Profesorul nu pune întrebări și nu respinge nicio întrebare pusă de elevi, nici pe cele care nu par a fi filosofice – din contră, este preocupat ca și acestea să devină filosofice.

Apoi, se alege o întrebare, prin vot, pentru cercetarea prin dialog. Elevii reflectează asupra presupozițiilor care susțin diferite opinii, conștientizează că există puncte de vedere diferite și dezvoltă un proces de argumentare nu atât împotriva altora, cât cu alții, pentru a da un sens mai bogat experienței trăite și pentru a se auto-corecta.

Atelierul se încheie cu un moment de reflecție asupra ideilor cercetate, pentru o deschidere către alte întrebări.

Ce este un „copil filosof”?

Gareth Matthews, profesorul de filosofie de la Universitatea din Massachusetts, a petrecut mult timp în conversații cu copiii. El a început observând proprii săi copii care pun întrebări filosofice și și-a pus problema dacă toți copiii fac la fel. De aceea, a vorbit cu părinții și a vizitat mai multe școli pentru a vorbi el însuși cu copiii. Într-adevăr, copiii mici obișnuiesc să pună întrebări filosofice, mai ales între trei și șapte ani. Astfel, Matthews a ajuns să creadă că, în anumite privințe, copiii sunt filosofi mai buni decât adulții. Aceasta și deoarece copiii au încă o „naivitate” complet naturală rezultând din faptul că încă nu sunt obișnuiți cu lumea și încă se miră, pe când adulții trebuie să-și cultive naivitatea, pentru a se mira.

Copiii pun la îndoială realitatea în mod constant. Dar fie părinții, fie profesorii, fie altcineva le spun că greșesc și îi avertizează să termine cu prostiile. Ei pot înceta cu totul să mai pună întrebări odată ce intră în sistemul școlar sau chiar mai devreme. Fiecare copil este un filosof până când intră în „închisoarea convențiilor” și nu mai pune nimic la îndoială.

Cum ar putea copiii să nu intre în această închisoare sau să iasă din această închisoare și să continue să pună sub semnul întrebării viața în mod filosofic? Filosofia pentru copii ar putea face eliberarea copiilor posibilă cu adevărat.

Cum îi ajută filosofia pe copii să-și depășească propriilor frici?

Este un fapt că elevii de astăzi, pe măsură ce trec de la un ciclu la altul, devin tot mai tăcuți, mai apatici și mai nemotivați. Dar copiii care sunt tăcuți în clasă nu sunt copii care nu ar dori să vorbească, ci sunt, de obicei, copii cărora le este teamă că ceea ce ar spune va fi respins ca neimportant, ca greșit, de către profesor sau de către colegi.

Copilul nu vine în școală ca o ființă tăcută, după cum arăta Dewey acum mai bine de o sută de ani, ci ca o ființă foarte activă, aducând cu el în școală, patru interese legate de: conversație sau comunicare; cercetare sau descoperire; creație sau construcție; exprimare artistică. Numai că școala nu este preocupată să gestioneze aceste resurse naturale ale copilului, de a căror exercitare ar depinde dezvoltarea sa activă, ci caută să găsească germeni de activitate ascunsă. Astfel, școala „reușește” să introducă în copil o neîncredere în propriile sale capacități intelectuale.

Ar putea școala să ofere și altceva elevilor? Ar putea, de exemplu, să transmită nu doar conținuturi, ci și sensuri, să nu genereze doar frică, furie și opoziție, ci și o modalitate mai bună de a-și vorbi și a se asculta, o ascultare „cu inima.” Căci, atunci când cineva vorbește despre frustrările și rănile sale, nu este suficient să fie auzit; trebuie să fie ascultat „cu inima.”

Dacă în sala de clasă apare o comunitate autentică de respect reciproc, unde și elevii tăcuți au oportunități de a vorbi și de a fi ascultați cu respect, ei se vor angaja voluntar în dialog. Așa cum spune Lipman, copilul tăcut este copilul care visează cu ochii deschiși cât de minunat ar fi dacă ar vorbi clasei despre o problemă importantă.

Comunitatea de cercetare este pedagogia filosofiei pentru copii. În comunitatea de cercetare filosofică, elevii se angajează într-o practică filosofică având ca valori fundamentale autonomia gândirii, căutarea sensului și grija față de legăturile cu sine, cu alții, cu lumea.

Ce-i de făcut pentru a aduce filosofia în școala primară?

Încă din 2013, prin ordin de ministru, filosofia pentru copii a fost inclusă în oferta centrală de discipline opționale, curriculum la decizia școlii, pentru clasele a III-a și a IV-a. De ce, totuși, filosofia pentru copii lipsește – cu extrem de puține excepții – din orarul școlilor primare din țara noastră?  Sunt posibile cel puțin două explicații: ori profesorii nu propun filosofia pentru copii ca disciplină opțională, ori părinții o resping.

Într-o cultură a rezultatelor, cum este aceea în care trăim în prezent, părinții ar putea să considere că sunt mai folositoare pentru copiii lor acele discipline opționale axate pe aprofundarea gramaticii și literaturii, a matematicii și științelor sau limbilor străine mai degrabă decât să facă filosofie. De aceea, în vederea obținerii unor rezultate bune la disciplinele fundamentale, ar fi dispuși să sacrifice nu doar filosofia, ci și artele sau sportul, deși acestea sunt foarte importante pentru educația generală. Prin urmare, filosofia n-ar fi văzută de către părinți ca o prioritate, unii considerând că este ceva inutil, alții că ar fi prea dificilă pentru copii.

Totuși, an de an, constat că sunt părinții care-și înscriu copiii la școlile de vară pe care le-am organizat, fie în format fizic, fie, în timpul pandemiei, în format online. Nu înseamnă aceasta că măcar unii părinții au considerat că este bine pentru copiii lor să facă filosofie?

Pe de altă parte, întrucât programele de formare inițială pentru ciclul primar nu includ și cursuri de filosofie pentru copii, profesorii nu sunt pregătiți să îndeplinească și sarcini filosofice, așa cum realizează sarcini matematice, predând matematica, ori sarcini muzicale, predând muzica. Dar ceea ce nu conțin programele de formare inițială poate fi dobândit prin programe ulterioare de formare în cadrul cărora profesorilor li se oferă oportunități de a se familiariza cu abordările pe care trebuie să le folosească în atelierele de filosofie pentru copii: angajarea în dialoguri filosofice, stimularea unui comportament interogativ, exersarea raționamentului sau respectarea procedurilor de cercetare.

Am propus un astfel de program postuniversitar – Inițiere în practica filosofiei cu copii – care se adresează profesorilor din învățământul primar și preșcolar.

Este de dorit o convertire a clasei în comunitate de cercetare doar la orele de filosofie?

Idealul lui Lipman era ca metoda comunității de cercetare să nu fie folosită doar în atelierele de filosofie, ci în cadrul tuturor disciplinelor. Dar răul cel mai mare ar fi ca filosofia să fie practicată în felul în care se predau celelalte discipline.

Sursa: TVR