Webinar “Un cadru etic pentru inteligența artificială. Provocări actuale”

Lect. dr. Constantin Vică va susține în data de 17 iunie 2020, între orele 11-12.30, webinarul în limba română intitulat “Un cadru etic pentru inteligența artificială. Provocări actuale”.

Webinarul este organizat de Institutul Francez din România și se va desfășura prin intermediul platformei Zoom. 

Problematica întrebărilor etice ridicate de folosirea inteligenței artificiale va constitui partea principală a întâlnirii, iar o parte a prezentării va aborda și folosirea IA în contextul sanitar actual și preocupările de ordin etic care apar.

Pentru înscrieri și propuneri de întrebări care să fie abordate în timpul webinarului, completați următorul formular: https://forms.gle/UpMf1bfX6ywuxtzj8

Izvoare de filosofie – 12 iunie 2020: Tehnologie vs. natură. Ritmurile vieții post-pandemice

Ediția din 12 iunie, ora 21.10

Tehnologie vs. natură. Ritmurile vieții post-pandemice

Evenimentele neașteptate ale acestui început de an au determinat, pe de o parte, o schimbare a atitudinii noastre față de lume și, pe de alta, o schimbare a ritmului vieții fiecăruia dintre noi. Odată înstrăinați de activitățile și rutinele noastre zilnice, ne-am refugiat pentru mai bine de trei luni, fie în natură, fie în lumea virtuală a tehnologiei, în speranța de a ne găsi liniștea și echilibrul, dar și pentru a ne putea îndeplini, în continuare, sarcinile cotidiene.
Astfel însă, se redeschide o dispută filosofică veche de când filosofia însăși, care necesită un răspuns adaptat zilelor noastre. Încă din Antichitatea greacă, dihotomia dintre natural și artificial a fost una centrală discursului filosofic și, de-a lungul timpului, a atras atenția majorității marilor filosofi. Odată cu apariția tehnologiei moderne însă, această problemă se putem mai stringent, în măsura în care lumea virtuală a tehnologiei tinde să ne despartă din ce în ce mai mult de natură. Cum trebuie trăită o viață echilibrată? Ce rol va juca tehnologia în viețile noastre de acum înainte? Cum ne putem reîntoarce la natură într-o din ce în ce mai artificială?
Acestea sunt întrebările la care vom încerca să răspundem alături de invitatul nostru din această săptămână, Laurențiu Gheorghe, doctor în filosofie, lector al Facultății de filosofie din cadrul Universității din București și specialist în filosofie moral-politică.
Vă așteptăm și pe dvs. să vă alăturați discuției din data de 12 iunie, ca de obicei, începând cu ora 21.10, pe undele Radio România Cultural și online pe www.radioromaniacultural.ro

Izvoare de filosofie, Ediția din 10 aprilie: De la contemplare la terapie. Filosofia și maladiile spiritului contemporan

Încă din Antichitate s-a vorbit despre faptul că maladiile corpului își au originea ultimă și factorul de progresie în anumite maladii ale spiritului. De la Iliada lui Homer, până la dialogul Phaidon scris de Platon, se vorbește despre influența reciprocă a corpului și sufletului, influență care face ca nici o boală să nu fie pur fizică sau pur spirituală. Mai mult decât atât, în satira a 10-a, poetul roman Juvenal spune că ar trebui să ne rugăm la o minte sănătoasă într-un corp sănătos, căci singura cale către o viață liniștită este prin virtute.
Acum, mai mult decât niciodată în viețile noastre poate, avem nevoie de o viață liniștită, însă așa cum există virusuri care ne îmbolnăvesc corpul, există și virusuri care ne îmbolnăvesc mintea. Tocmai de aceea, merită să reflectăm, cu instrumentele filosofiei, la contextul actual și la maladiile spiritului pe care le trădează această situație. Care sunt acestea? Cum se manifestă ele și cum agravează criza sanitară prin care trecem? Cum ne putem feri sau imuniza de ele?
Acestea sunt întrebările la care vom porni discuția de astăzi alături de invitata mea, Oana Camelia Șerban, doctor în filosofie și autoare a mai multor cărți de specialitate, dar și literare, cercetător al Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice din cadrul Facultății de filosofie a Universității din București și asistent universitar al aceleiași instituții
Vă invităm să vă alăturați și dvs. acestei dezbateri, ca de obicei, vineri, pe data de 10 aprilie, începând cu orele 21.10 pe undele Radio România Cultural sau online pe www.radioromaniacultural.ro
Realizator: Cornel-Florin Moraru

Viitorul va fi al solidarității sau nu va fi deloc

Coronavirusul ne-a paralizat viețile. Până mai ieri, ne bucuram nestingheriți de ieșirile în lume, acum suntem forțați să interpretăm intimitatea ca pe o închisoare privată, să cernem adevăratele nevoi și să ne ferim de ceilalți cu suspiciune, deși nu sunt vinovați de ceva. Nimeni n-a anticipat pauza socială în care ne-am trezit. În parte, pentru că progresul extraordinar al medicinei poate crea o stare de confort iluzorie. Foarte multe boli care în trecut erau fatale, acum sunt tratabile, avem cea mai mare speranță de viață din istorie, iar rata mortalității infantile este la cote minime. În plus, am dezvoltat mijloace biotehnologice care îmbunătățesc corpul uman. Ne așteptăm ca într-un viitor apropiat să rezolvăm „enigma” cancerului, dar și să implantăm inimi bionice care vor permite oamenilor să ajungă pe noi culmi ale anduranței. Aceste reușite impresionante distrag atenția de la faptul că ființele umane sunt prin condiția lor vulnerabile.

Marea problemă a virusului COVID-19 nu este fatalitatea lui, ci faptul că se transmite foarte ușor, crescând rata mortalității în termeni absoluți. La 100 de cazuri va muri, să zicem, o persoană, adică o rată a mortalității relativ mică, asemănătoare cu multe din gripele pe care le știm deja. Dar dacă se ajunge la 1.000.000 de cazuri, atunci vor muri 1.000 de oameni, iar la 10.000.000 vor muri 10.000 de oameni, o cifră alarmantă. Cum să interpretăm aceste vremuri anxioase? Să ne așteptăm la o lume complet diferită? După ce valori morale să ne ghidăm?

Sfârșitul nu-i aici

În fața potențialul distructiv al pandemiei de COVID-19, mulți sunt tentați să decreteze că lumea nu va mai fi la fel. Se întrevede un sfârșit apocaliptic sau o lume complet diferită. Deși vedem deja schimbări importante, care ne aduc aminte de rațiile și statul la cozi din comunism, reorganizarea socială nu va fi atât de adâncă. Asumăm greșit că amplitudinea unor evenimente schimbă lumea. Influențați de o gândire mitică, ne fascinează scenariile în care suntem invadați de extratereștri, un meteorit distruge Pământul sau ne vom întoarce la stadiul primitiv al barbarilor, pedepsiți pentru tupeul de a depăși limitele. Nu întâmplător a devenit celebră zicala lui Einstein: „Nu sunt sigur cu ce fel de arme se va lupta Al Treilea Război Mondial, dar în cel de-al patrulea se va lupta cu pietre și bețe.” Gândirea mitică vrea să marcheze prin mari gesturi ale universului momentele de cumpănă ale umanității, să vadă pedepse devastatoare pentru o presupusă decadență născută din libertinaj. Apocalipsa va fi spectaculoasă pentru că Sfârșitul nu poate fi banal.

Deși pentru a explica răul individual am mai renunțat la gândirea mistică, tindem să interpretăm în continuare pericolele colective în cheie mitico-religioasă. Progresul neuroștiinței, de exemplu, ne-a arătat o altă față a criminalilor, decât cea a trăsăturilor malefice. Atunci când am putut privi în creierul răufăcătorilor, am văzut cum abuzurile emoționale prin care au trecut și disfuncțiile cerebrale de care suferă fac parte din anatomia violenței. Astăzi îi tratăm pe mulți criminali drept pacienți, și nu ca pe niște reprezentanți ai răului.

Dar nu același lucru facem și cu răul colectiv care amenință comunitatea umană. Evenimentele singulare pot da peste cap sau suspenda pentru o vreme aceste condiții, dar viața va reveni în făgașul ei. Dacă renunțăm la gândirea mitico-religioasă, atunci vom vedea că nu va fi niciun sfârșit, de vreme ce înșiși virusurile sunt reprezentanți ai vieții pe Pământ, în căutarea supraviețuirii ca orice altă specie. Dimpotrivă, multe specii vor înflori. Nu pădurea blochează autostrada, ci autostrada perturbă pădurea. Odată ce depășim  viziunea antropocentrică îngustă, nu vom mai lega Sfârșitul și Viața de ceea ce se întâmplă strict oamenilor. Ca parte a vieții biologice, omul își va schimba lumea în funcție condițiile materiale ale supraviețuirii.

Ideea lumilor complet diferite nu este tot timpul spectaculoasă și conectată la marile intenții ale universului. Schimbarea lumii implică schimbarea condițiilor structurale în care oamenii își duc viața. Condițiile structurale înseamnă mediul și mijloacele prin care oameni extrag resurse pentru a supraviețui. În funcție de modalitatea particulară de extracție a resurselor anumite reguli de organizare socială vor fi mai eficiente decât altele. Viața bazată pe agricultură va arăta altfel decât viața tehnologizată. Viața țăranului din Bărăgan se coordonează după hazardul anotimpurilor, pe când viața IT-istului din Pipera se raportează la salariu și promovare profesională. Prin urmare, condițiile în care sunt puși să acționeze îi vor influența pe cei doi să-și organizeze viața foarte diferit. Incertitudinea supraviețuirii din lumea agriculturii nu-i permite țăranului să-și aștepte mereu marea iubire, deoarece este costisitor în lumina scopurilor lui practice. Condițiile de viață îl împing să caute relații stabile cu o diviziune a muncii clară și rigidă. Normele sociale tind să fie de tipul: femeia are grijă de casă și de copii –  bărbatul muncește pământul. IT-iștii din Pipera își pot căuta nestingherit fericirea pe Tinder, pentru că lumea industrializată permite o independență mult mai mare în privința propriilor opțiuni de viață. Diviziunea muncii în rolurile de gen este mai flexibilă în lumina valorilor egalitariste care sunt mai influente în lumea industrializată. Nu trebuie să mergem pe Marte ca să înțelegem că lumile foarte diferite pot exista sub același acoperiș. În momentul de față, nu suntem într-un proces de schimbare a condițiilor structurale.

Cerneala fluorescentă a virusurilor

Coronavirus nu va produce o lume complet diferită, ci doar va suspenda în parte ritmul lumii contemporane. La o scară mai mare a istoriei, suntem de abia la începutul consumerismului. Am trăit în universul agriculturii peste 10.000 de ani, dar pe cel al industrializării îl știm de doar câteva secole. Îndată ce vom găsi un vaccin, ne vom întoarce să consumăm.

Jared Diamond, în celebra sa carte Virusuri, Arme și Oțelsusține că Eurasia a concentrat puterea și bogăția lumii, și nu America de Sud, de exemplu, pentru că geografia specifică i-a permis să aibă o relație aparte cu lumea virusurilor. În această zonă au existat multe medii propice (teren, specii, temperatură) pentru a face tranziția de la vânat și culesul plantelor sălbatice, la producția de hrană bazată pe domesticirea animalelor și plantelor. Cum aici s-a răspândit producția de hrană, populația concentrată pe un teritoriu a crescut considerabil. De la creșterea producției de hrană s-a ajuns la o evoluție a virusurilor caracteristică populațiilor dense. Bolile infecțioase, precum variola, rujeola și gripa, au apărut prin intermediul unor virusuri adaptate special pentru oameni, dar care sunt derivate din mutații ale unor virusuri ancestrale foarte asemănătoare ca structură și adaptate animalelor (provocând gripe aviare și porcine). Acele populații de oameni care au ajuns să domesticească animalele au căzut primele pradă noilor specii de virusuri, dar în acest fel au dobândit o rezistență puternică la noi boli infecțioase. Atunci când populații parțial imune au intrat în contact cu populații care nu au fost expuse deloc la virusuri, au apărut epidemii în care aproape toată populația neexpusă a murit. Când spaniolii au încercat să-i cucerească pe azteci în 1520, s-au trezit cu un avantaj competitiv devastator. Un sclav infectat cu variolă, adus din Cuba spaniolă, ajunsese în Mexic. Epidemia care a urmat a ucis jumătate din populația aztecă și nu i-a afectat deloc pe spanioli.

Povestea spaniolilor „invincibili” ne arată că virusurile funcționează ca o cerneală fluorescentă folosită în examinarea criminalistică pentru a face contrastele necesare înainte să se realizeze fotografia judiciară. Ele scot la suprafață tipul de lume în care acționează. Modul în care virusurile i-au decimat pe azteci ne arată o fotografie judiciară de lumi insulare, în care societățile erau izolate unele de celelalte. Astăzi, cerneala fluorescentă a virusurilor ne arată o fotografie judiciară a interdependenței fără scăpare. În decembrie 2019, apăreau câteva știri despre un virus misterios dintr-un oraș din China, iar în nu mai puțin de trei luni toate țările globului sunt afectate economic, social și politic. Cerneala fluorescentă a virusurilor ne mai arată și un contrast între cultura de tip furnicar social a lumii asiatice și absurdul comic al Balcanilor, între japonezul care, dintr-un simț al comunității și respectului pentru autoritate, se supune întocmai restricțiilor oficiale, și românul beat care își rupe piciorul fugind din carantină.

Viitorul va fi al solidarității sau nu va fi deloc

Interdependența fără scăpare a lumii contemporane își cere valoarea morală care să i se potrivească. Când vătămarea are un autor și modul în care ceilalți cauzează această vătămare este direct, simțim nevoia ca libertatea să fie protejată. În fața tiranului ne dăm seama cât de importantă este valoarea libertății de acțiune și de gândire. Dar în fața tragediilor care nu au un autor cum vom reacționa? După ce valori morale să ne ghidăm atunci când efectele devastatoare ale încălzirii globale nu sunt cauzate de cineva anume, ci de noi toți împreună, fiind preocupați de proiectele noastre persoanele, care luate separat au o inocență morală? Ne vom simți bulversați într-o lume în care costurile marilor tragedii pe care nu le-am cauzat noi în particular sunt suportate doar de cei care nu au reușit să scape. O lume a interdependenței în care oricine poate fi afectat de ce se întâmplă în celălalt colț al planetei nu poate fi guvernată de principiul scapă cine poate. Valoarea solidarității oferă o busolă morală într-o lume care ne pune din ce în ce mai mult pe toți în aceeași barcă. Ea ne învăță că trebuie să pierdem și noi, atunci când ceilalți pierd, deși nu noi suntem marii pierzători. Ce sens mai are o lume în care povara a ceea ce facem împreună este suportată de cei damnați? Amenințarea va fi indiferența norocoșilor care nu sunt dispuși să-și sacrifice privilegiile și resursele, a celor care vor să-și facă lumi separate. Solidaritatea ne dă speranța că, indiferent de cum vom cădea, în picioare sau nu, un simț al grijii ne va ține pe toți împreună.

Sursa: www.scena9.ro

Ce urmează?

Dacă are vreun rost această criză, o are exact în ceea ce numim planul metafizico-moral al vieții noastre. Reconsiderarea locului nostru în lume, ca indivizi, identități și specie. Înțelegerea că suntem de fapt vulnerabili, nu doar în plan biologic, ci mai ales în dimensiunile sociale și instituționale ale existenței noastre. Suntem tot mașinării biologice, care încep să piardă șansa alegerii diverse a destinului propriu. Pe de altă parte, magma „conservatoare” devine iar un teren ferm: avem nevoie de familie, ea dă atât sens, cât și protecție (dacă, cu adevărat, îți iubești familia, ai spune adevărul și te-ai auto-izola); avem nevoie și de comunitate, ca angajament reciproc, ca țesătură de datorii reciproce; avem nevoie de prieteni. Cel mai mult avem nevoie de cei care spun adevărul, care sunt empatici și care își asumă riscuri pentru ceilalți.

Acestea sunt o parte dintre ideile exprimate de Constantin Vică într-un interviu acordat publicației Decât o Revistă (DoR). Interviu pe care puteți să-l citiți aici: www.dor.ro

Noi înșine, doar mai puțin

Stând mai mult în casă de peste o săptămână și fiind silit de împrejurări să petrec o mare parte a timpului în fața calculatorului, am citit tot felul de lucruri despre efectele pandemiei și izolării, ca mai toată lumea. Majoritatea sunt reacții emoționale sau chiar viscerale, firești sau previzibile, de altfel, într-o asemenea situație: mesaje inflamate care decretează, apocaliptic și pe fundal roșu, că lumea se va schimba dramatic, apeluri pasiv-agresive la solidaritate sau omenie și glume proaste sau insipide cu duiumul. Însă cele care mi-au atras mai mult atenția au fost vocile aparent temperate, cele care ne îndeamnă, în diferite chei retorice, să ne găsim motivația corespunzătoare pentru a trece cu bine peste perioada asta de izolare la domiciliu. De pildă, un filmuleț pe care l-am văzut azi de dimineață, în timp ce-mi beam cafeaua, spunea că ar trebui să ne amintim cum am supraviețuit înainte de ’89, fără multe dintre beneficiile lumii moderne care par că s-au întrerupt brusc odată cu instalarea carantinei și izolării la domiciliu. Pe vremea aceea nu aveam, desigur, Internet și tot ce înseamnă el, de la Netflix la Facebook și altele, nu aveam nici prea multe lucruri de cumpărat sau locuri de vizitat. Și totuși, spune videoclipul respectiv, am supraviețuit bine mersi, ba chiar am fost fericiți atunci, în pofida lipsurilor de tot felul! Iar acum nu putem să stăm în casă, pe canapea, timp de două săptămâni? C’moon! Înseamnă că ne-am prostit sau am ajuns să fim răsfățați peste măsură, cam ăsta e mesajul final, nerostit dar destul de străveziu. Un mesaj parșiv, menit să ți se insinueze în minte discret și să te facă să te simți vinovat pentru că nu te simți bine acum, pentru că ești neliniștit sau iritabil, sau pur și simplu pentru că nu ești mulțumit cu situația asta în care trebuie să renunți, de bunăvoie, la toate mofturile civilizației moderne.

Chiar dacă nu eram încă adult în perioada invocată de mesajul respectiv, eram suficient de mare încât să-mi pot aminti o grămadă de lucruri de atunci. Într-adevăr, aveam foarte puțin, ne lipseau toate lucrurile, de la cele mai mărunte la cele mai importante, pe care astăzi le considerăm elemente indispensabile ale unei vieți civilizate, așa cum ne amintim toți cei care am prins acele vremuri. Ne aveam, am putea spune, doar pe noi înșine în cel mai restrictiv sens: mintea și trupul, doar ele ne aparțineau, iar uneori nici măcar ele. Mofturile civilizației de azi se reduceau, de fapt, la unul singur: libertatea. Asta este ceea ce nu aveam atunci și avem astăzi. Sau, mă rog, aveam până de curând. Pentru că restricțiile înseamnă, în mod evident, o restrângere a libertății. Iar aceasta înseamnă, la rândul său, o pierdere a anumitor părți din noi înșine, unele cu care ne-am obișnuit de multă vreme, pe care abia acum, când nu le mai putem accesa la liber, le conștientizăm cu adevărat. Motivul este unul vizibil și firesc, aș adăuga, dacă ne acordăm răgazul să privim puțin detașat ceea ce se întâmplă acum: noi înșine am ajuns să fim mai mult decât propriul corp, propriile gânduri și emoții. Noi înșine suntem, în mare măsură, relațiile pe care le întreținem cu ceilalți, rutinele și rolurile pe care ne-am învățat să le jucăm în interacțiunile cotidiene cu societatea. Iar acum, acestea au fost suspendate, brusc și fără o limită determinată. Tocmai acest lucru ne tulbură profund, dar legitim. Pentru că suntem, dintr-o dată, siliți să ne schimbăm rutinele, rolurile, să ne descurcăm cu mai puțin. Poți trece cu ușurință peste o restrângere a libertății, atunci când libertatea nu face parte din tine, din identitatea ta personală, atunci când nu ai crescut cu ea. Așa cum a fost, de pildă, pentru mulți dintre cei născuți înainte de ’89. În vremea aceea, faptul că nu aveam voie să-mi las părul lung, după modelul idolilor rock pe care-i ascultam pe ascuns de pe discurile de vinyl, era un fapt de viață, ceva firesc, o interdicție pe care o știam cu toții, chiar dacă nu o respectam sau ne revoltam împotriva ei. Dar nu și astăzi. Astăzi ne-am obișnuit cu libertatea, ea a devenit o componentă indispensabilă a identității noastre personale. Tocmai de aceea restricțiile ne afectează așa de mult starea de spirit, nu pentru că ne-am înmuiat sau am devenit prea răsfățați, ci pentru că simțim, chiar dacă nu foarte limpede, că ne-am pierdut o parte din noi înșine.

Dacă privim situația de azi prin acest filtru, cred că devine mai ușor de îndurat, e mai simplu să accepți că trebuie să renunți la o parte din tine în mod conștient, pentru a-ți aduce contribuția la binele comunității. Poate sunt naiv, dar chiar cred că oamenii au în alcătuirea lor primară reflexul de a fi solidari, trebuie doar să vadă limpede de ce e nevoie sau de ce e important să o facă și să înțeleagă ce anume trebuie să sacrifice. Pentru că solidaritatea cere întotdeauna un sacrificiu, o renunțare la o parte, mai mare sau mai mică, din noi înșine. Poate că asta au înțeles foarte bine cei mulți care au sacrificat, de-a lungul istoriei noastre comune, aproape tot ce le aparținea, chiar propria viață, pentru libertatea comună.

Am mai luat o gură de cafea și am închis filmulețul respectiv, zâmbind în sinea mea, încrezător în capacitatea noastră, a tuturor, de a ne recupera din această micșorare a sinelui la care suntem nevoiți să recurgem acum și amintindu-mi o vorbă a lui Gerard Egan: “…People are hurt by their expectations. We’re not disappointed by what we find, we are only ever disappointed when our expectations don’t become reality”. Nu ar fi deloc înțelept să ne așteptăm ca în asemenea momente să rămânem noi înșine, fără nicio schimbare. Dar cred că e încurajator, într-adevăr, gândul că suntem în continuare tot noi înșine, doar mai puțin.

Acest articol a fost realizat de prof. univ. dr. Laurențiu Staicu, cadru didactic al Facultății de Filosofie și consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică.

Sursa: unibuc.ro