Practica filosofiei cu copiii arată o apropiere de literatură. Dar este o literatură cu un anumit potențial filosofic care poate contribui la formarea gândirii critice și creative a copiilor. Marin Bălan, conferențiar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, ne vorbește despre folosirea cărților pentru copii în discuțiile filosofice cu elevii din școala primară.

Este prea devreme sau prea târziu, dacă începem să studiem filosofia la 17-18 ani, adică în ultima clasă de liceu?

Pentru a studia filosofia, nu este prea târziu, dar pentru a forma judecata practică, ar trebui început mult mai devreme. Așa a gândit și Matthew Lipman, cel care, alături de Ann Margaret Sharp, a stabilit un program cuprinzător de filosofie pentru copii, începând de la vârsta de 3-4 ani. Căci nu trebuie să așteptăm să avem o anumită vârsta pentru a învăța cum să definim termenii, cum să argumentăm, cum să gândim critic, creativ.

Dar cum ar putea copiii să filosofeze, din moment ce, potrivit psihologului Jean Piaget, ei ar deveni capabili sa opereze mental cu idei abstracte abia după vârsta de 12 ani?

Rămânem la o asemenea întrebare atâta timp cât confundăm două perspective: învățarea filosofiei și practicarea filosofiei. Într-adevăr, avem nevoie de o bună stăpânire a conceptelor și a limbajului, pentru a citi scrierile filosofilor clasici, însă, am putea încerca să punem la îndoială, să raționăm, să gândim împreună cu ceilalți, fără a citi un text filosofic. Ca urmare, învățarea filosofiei nu este accesibilă copiilor, dar practicarea filosofiei este. Acest lucru a fost înțeles de Lipman și Sharp, care și-au imaginat un alt mod de a de a face filosofie, pentru a putea începe mult mai devreme, cu o altă pedagogie (comunitatea de cercetare filosofică) și cu altfel de texte – literare, și nu filosofice.

Lipman a scris mai multe romane în care a presărat idei din istoria filosofiei susceptibile să stârnească interesul copiilor. Personajele – copii obișnuiți – trăiesc experiențe filosofice, ridicând întrebări, reflectând, identificând presupoziții, dând exemple și contra-exemple, punând la îndoială, autocorectându-se, definind concepte, construind argumente etc. Copiii din romane folosesc abilitățile de gândire, astfel încât copiii reali să le înțeleagă și să încerce, la rândul lor, să le folosească. Romanele oferă, deci, exemple de comunități de cercetare filosofică în acțiune; ele încurajează copiii reali să facă ceea ce fac Elfie, Pixie, Kio, Gus, Harry, Lisa și toți ceilalți copiii fictivi.

În aceste romane, problemele discutate în marile texte clasice primesc un tratament filosofic adaptat copiilor. Recurgând la forma narativă, Lipman reface legătura dintre filosofie și literatură, așa cum era înainte de Aristotel, când filosofia se prezenta într-o formă literară, ca la Heraclit, Parmenide ori Platon. Așa cum filosofii greci au învățat de la Eschil, Sofocle și Euripide să-și organizeze ideile în mod dramatic, și Lipman a învățat să-și pună ideile într-o interacțiune strălucitoare cu literatura, romanele lui fiind, în același timp, filosofice în originalitate, științifice în preocupare și literare în modul de prezentare.

Romanele lui Lipman se adresează unor grupe de vârstă? Ce romane ar putea să citească, de exemplu, copii cu vârste între 8 și 10 ani?

Fiecare roman se adresează unei grupe de vârstă, patru dintre cele opt romane scrise de Lipman fiind destinate copiilor din școala primară: Elfie, Kio and Gus, Pixie și Noûs. Dar Lipman nu a scris aceste romane pentru a fi citite copiilor seara, înainte de culcare – nu sunt cărți care aduc somnul. Și nici pentru a fi citite de copii în vacanță, ca lectură suplimentară – copilul, citind singur un astfel de roman, nu învață și nu face filosofie. Noi nu trebuie să „dăm de citit copiilor,” așa cum se spune, unul sau altul din aceste romane, ca să învețe filosofie. Aceste romane nu sunt cărți de filosofie pentru copii sau cărți prin care noi am face filosofie pentru copii; Lipman le asemăna cu chibriturile care ard odată ce au aprins focul, adică, de îndată ce au pus copii pe gânduri, în comunitatea de cercetare.

Un roman precum Elfie sau Pixie se citește în clasa convertită în comunitate de cercetare filosofică. Fragmentul ales de profesorul facilitator este citit de către elevi, pe rând, cu voce tare, astfel încât că aibă loc o alternanță a lecturii și ascultării. Citirea împreună oferă copiilor posibilitatea de a împărtăși același text, același context, aceeași experiență etică a reciprocității; fiecăruia îi vine rândul să citească, ceilalți, în acest timp, rămânând tăcuți, pentru a-l asculta.

Rolul citirii împreună nu este de a-i face pe copii să citească mai bine sau pur și simplu să citească, deși aceasta este o consecință probabilă a exercițiului. Scopul principal este ca ei să ajungă să  experimenteze o primă situație de schimb, aceea a împărtășirii unui text, ulterior, urmând să schimbe și să-și împărtășească întrebările, ideile, punctele de vedere și sentimentele lor cu privire la o întrebare sau o problemă pe care lectura textului le-a trezit. Sub acest aspect, filosofia pentru copii este „gândire împreună.”

Dar o poveste precum Micul prinț nu-i poate conduce pe copii la discuții filozofice? Personajul său încearcă să respingă sau să confirme concepte precum prietenie, autoritate, singurătate, pune întrebări pe care ar putea să și le pună și copiii și primește de la adulți răspunsuri pe care ar putea să le primească și copiii.

Multe dintre cărțile pentru copii au potențial filosofic, făcând copiii să se gândească la lume și stârnindu-le mirarea. Acest aspect a fost sesizat, prima oară, de profesorul de filosofie de la Universitatea din Massachusetts, Gareth Matthews. Începând cu primul număr al revistei Thinking (1979), el a prezentat, în rubrica sa permanentă „Thinking in Stories,”  nu mai puțin de 58 de cărți pentru copii de importanță filosofică; sunt cărți destul de simple, dar care conțin nedumeriri filosofice și pot determina cercetarea pe care Lipman a încercat să o inițieze cu romanele sale.

Între aceste 58 de cărți recenzate de Matthews regăsim și Micul prinț; recenzia publicată în 2002 fiind, de fapt, scrisoarea trimisă de Sarah, fiica sa, care purta discuții filosofice cu cei doi copii ai săi, unul de șapte și celălalt de trei ani. Această carte pare construită pe contrastul dintre copii, ca filosofi prin natură, cu vederi interesante asupra vieții, și adulți, incapabili să înțeleagă ceea ce este important pentru copii, dar și pentru ei. Antoine de Saint-Exupéry apare aici ca un „anti-Piaget.” El și-a păstrat disprețul din copilărie față de adulți, întrucât a suferit mult din cauză că n-a fost lăsat să devină artist, părinții neînțelegându-i desenele. Întâlnind pe micul prinț, naratorul începe să deseneze din nou, așa cum desena în copilărie, și se îndepărtează de avionul care-l fixase în zona preocupărilor practice, privind viața tot mai mult prin ochii micului prinț.

Micul prinț este o carte în care nedumeririle, întrebările, curiozitatea, mirarea se întâlnesc la tot pasul și, de aceea, reprezintă o resursă bogată pentru toți profesorii care doresc să încerce cultivarea unei comunități de cercetare filosofică în școala primară. Pentru a reuși acest lucru, profesorul trebuie să-l „aducă” pe micul prinț în sala de clasă, iar el să devină co-cercetător alături de copii. Micul prinț nu este o carte de filosofie pentru copii, dar ea poate „aprinde” un șir de discuții filosofice cu copiii.

Cum ne dăm seama că o poveste pentru copii are potențial filosofic?

Cineva cu pregătire filosofică (profesor sau părinte) nu ar trebui să aibă nevoie de sfaturi pentru a identifica între cărțile pentru copii pe cele interesante din punct de vedere filosofic. Matthews se alegea pentru recenziile sale mai ales acele povești care stimulează imaginația și generează mirare. El îi elogia pe scriitorii de povești pentru copii, întrucât recunosc faptul că mulți copii sunt în mod natural interesați de întrebările filosofice. După Matthews, acele povești trebuie să ofere exemple de fantezie și să conțină ceea ce el numește „aventură intelectuală,” dar, de asemenea, trebuie să invite copiii să ia în considerare situații diferite de experiența lor de zi cu zi, chiar și lumi diferite de cea familiară lor.

Totuși, cei mai mulți dintre profesori nu au studiat filosofia. Pentru aceștia voi oferi câteva indicii despre cărțile pentru copii susceptibile să stimuleze gândirea filosofică a copiilor.

Sub aspect narativ, povestea aduce un eveniment perturbator care pune sub semnul întrebării situația normală: o întâlnire, o descoperire, o întrebare.

Personajele corespund vârstei cititorilor; astfel, copiii se pot identifica într-un fel cu personajele care, prin situațiile trăite, îi invită să se gândească la un aspect al experienței lor zilnice. De regulă, personajele întreprind o cercetare în sensul că pun întrebări, propun răspunsuri, le discută împreună, oferă exemple și contra-exemple, stabilesc criterii etc.; astfel, se creează premise pentru un dialog filosofic.

În poveste sunt prezente concepte care privesc întreaga umanitate: prietenie, iubire, libertate, adevăr, bine, rău, suferință, moarte, timp etc., în general, noțiuni care sunt discutabile și contestabile și, prin urmare, interesante pentru cercetarea filosofică; aceste noțiuni sunt abordate  critic, creativ, grijuliu, fiind încurajată judecata rezonabilă, adică o judecată bine informată și bine motivată.

O poveste cu potențial filosofic prezintă personajele ca modele, prin modul în care își folosesc diferite abilități de gândire pentru a clarifica și rezolva probleme: definesc, fac comparații, distincții, identifică presupoziții, formulează ipoteze, oferă exemple și contraexemple, își modifică punctele de vedere etc. Iar prin prezentarea unor personaje care, dacă greșesc, caută să afle de ce au greșit sau care se întreabă dacă o idee este bună sau ori dacă ceea ce au făcut a fost bine sau greșit, cititorii sunt invitați la un proces de auto-critică și auto-corectare.

Micul prinț este o carte cu ilustrații realizate chiar de autor. Sporesc aceste imagini potențialul filosofic al poveștii?

Când a fost întrebat cum a intrat micul prinț în viața lui, Antoine de Saint-Exupéry ar fi spus că într-o zi a privit de sus la ceea ce credea că este o foaie goală și a văzut o siluetă mică, de copil. Întrebând acea siluetă cine este, ar fi primit răspunsul: „Eu sunt Micul prinț.” Să înțelegem că imaginea a precedat textul, în cazul acestei cărți?

În recenzia publicată de Matthews nu este comentată ilustrația din Micul prinț; de altfel, el nu face acest lucru nici în cazul cărților în care ilustrațiile acoperă toate paginile, textul, redus uneori chiar și la un singur cuvânt, căzând într-o parte a paginii, de regulă, în cea de jos, și fiind cumva o invitație de a privi imaginea. Într-adevăr, este menționat faptul că prin relația sa cu micul prinț naratorul începe din nou să deseneze.

Desenul este foarte important pentru copii; înainte de a citi și a socoti, înainte de a scrie, copiii desenează, prin linii și culori, arătând cum văd ei lumea. Iar primele cărți pe care le deschid copiii au doar ilustrații, cele cu text venind mai târziu.

La încheierea unui atelier de filosofie pentru copii, participanții își pot exprima gândurile și prin desene, cu atât mai mult dacă e vorba de copii foarte mici. Lipman însuși a încurajat acest tip de răspunsuri, văzând în acestea deschideri către alte întrebări.

Considerați că în școala primară ar fi mai bine să se facă filosofie pentru copii cu cărți ilustrate?

Sunt două feluri de cărți ilustrate pentru copii: „cărțile ilustrate în mod obișnuit” (în engleză, picture books) în care imaginile sunt mai mult decorative, fără a exista interacțiune între cele două sisteme diferite: imagini și text; și „cărțile-ilustrate” (am folosit cratima pentru a reda traducerea în română a cuvântului picturebooks), care au o dinamică aparte tocmai datorită interacțiunii dintre imagini și text: textul ne împinge să continuăm citirea, dar imaginile ne opresc pentru a reflecta și a ne mira.

În cărțile-ilustrate, cuvintele și imaginile nu spun aceeași poveste, imaginile putând complementa, amplifica ori, dimpotrivă, putând contrazice textul. De aceea, pentru a filosofa, este nevoie să acordăm atenție atât imaginilor, cât și textului. Sensul nu se găsește doar în cuvinte, iar de multe ori, imaginile pot acționa ca stimuli, creând copiilor un sentiment de nedumerire și interogare.

O serie de practicieni preferă cărțile-ilustrate și datorită faptului că, de obicei, sunt povestiri scurte, iar copiii se pot concentra nu numai asupra modului în care se termină povestea, ci și asupra imaginilor. Mai mult, copiii care nu citesc încă ascultă povestea citită și, privind imaginile, obțin informații suplimentare, poate total diferite față de cele derivate din text.

Prin urmare, cărțile-ilustrate ar fi un stimul ideal pentru a filosofa în școala primară, cu atât mai mult dacă este vorba și despre creaturi ciudate, cum ar fi monștrii.

Sursa: http://www.tvr.ro/lifestyle/de-la-car–ile-pentru-copii-la-filosofie_48073.html