Ce ar fi spus Platon dacă agora sa ar fi prins epoca Netflix, ecranul global, cinemaul 4D sau arta digitală? Cel mult că lumea sensibilă, patronată de simulacre, s-a diversificat excesiv și programat, inspirând o estetică existențială bazată pe plăceri provizorii, rapide, pe experiențe ludice fabricate de dragul simulacrului. Un hedonism bazat pe acumularea de imagini, experiențe vizuale diversificate, născut din nostalgia pentru marile mituri, care astăzi sunt înlocuite de universul Marvel. Iliada, Odiseea și Eneida rivalizează cu supereroii industriilor cinematografice care saturează dependența noastră de narațiuni prin blockbustere. Suntem ființe narative, ar spune Lipovetsky, numai că în epoca reproducerii mecanice, opera de artă are alte funcții decât satisfacția dezinteresată. Spectaculară, opera de artă, în forma ei auratică – pictura și teatrul – ori neauratică – fotografia și filmul – după diviziunea propusă de Benjamin, ne indică dincolo de pierderea treptată a contactului nemediat dintre artist, operă și public, tot mai mult interconectate de noile tehnologii, o civilizație crescândă a simulacrului. Pentru a înțelege de ce industria Netflix se înscrie în această ontologie slabă, facilă, prefabricată, care sunt consecințele ei are asupra democratizării gusturilor consumatorilor și de ce este responsabilitatea unui filosof, mai cu seamă, a unui estetician, să abordeze aceste fenomene prin metode specifice (vom vedea, nerivalizând cu un istoric de artă, sau cel puțin, nu în mod necesar), trebuie să dăm puțin timpul înapoi.
Ori de câte ori veți intra într-un muzeu, imperativul „Nu atingeți!” va delimita interacțiunea dintre spectator și opera de artă. La prima vedere, această prohibiție nu desparte, vorba lui V. Ieronim Stoichiță, ci ține opera departe de „retrogradarea la statutul de obiect” și de „lezarea” esenței sale care aparține imaginației: acesta este „triumful imaginii asupra lucrului în opera de artă.” Însă istoria acestei despărțiri are rădăcini adânci în ontologia platoniciană: pe măsură ce protejăm „obiectul” în materialitatea sa, privilegiem „imaginea” ca existență. Despre statutul ontologic al imaginii putem discuta în termenii artei copiei (eikastike) sau artei simulacrului (phantastike). Dacă fenomenul copiei se bazează pe mimesis, simulacrul se bazează pe o existență care face carieră astăzi în lumea societății 2.0 și a artei digitale (de unde pleacă gamingul mai mult sau mai puțin pasional al experiențelor ludice postmoderne). Două mituri fabuloase sprijină înțelegerea relației dintre copie și simulacru. Primul este cel al lui Narcis: zeii îl pedepsesc pentru adorarea propriei imagini, reflectată în oglinda unei ape. Îndrăgostirea de sine este, de fapt, expresia seducției provocată de imaginea-copie. Al doilea este surprins prin povestea lui Pygmalion. Sculptorul grec se îndrăgostește de propria operă de artă, pe care zeii o aduc la viață, binecuvântând iubirea dintre cei doi. Veți spune că e un arbitraj inegal, la limită, incorect. Numai că zeii nu pedepsesc îndrăgostirea de propria imagine, patronând îndrăgostirea de imaginea Celuilalt, ci sancționează îndrăgostirea de imaginea-copie, privilegiind imaginea-simulacru. Efectul Pygmalion constă în puterea de a transforma simulacrul într-o realitate. Acest principiu stă la baza orchestrării epocii Netflix, bazată pe producerea capitalistă a imaginilor, mai exact, a formelor neauratice ale operelor de artă, ca dispozitive de putere, receptacule ale dorințelor, prin care începe totodată societatea de clasă a „imaginilor”, de la copie la simulacru.
Pentru ca acest mecanism să reziste, constatăm că epoca Netflix (o exprimare poate nefericită, dar convențională pentru ceea ce înseamnă ethosul unei societăți a ecranului global), avansează o civilizație a imaginilor prin care spectatorul-consumator este cucerit de recomandări predefinite, personalizate, scutite de abundența capitalistă a reclamelor care impun un caracter discontinuu experienței estetice. Structura acestei arhive cinematografice pe care practicile Big Data ne-o scot la iveală prin algoritmi meniți să compatibilizeze căutările noastre online cu un anumit stil și o anumită categorie artistică, ne indică un fenomen a cărui analiză cade în responsabilitatea unui absolvent de filosofie, prin recurs la ontologia, respectiv hermeneutica operei de artă. Vom discuta împreună dificultățile cu care se confruntă aceste două dimensiuni într-un timp în care un adevărat „management al imaginarului”, după formula lipovetskyană, face din Pygmalion strămoșul epocii Netflix. Dacă veți alege să fiți studenții noștri, la cursurile de estetică veți afla tot ceea ce desparte aceste două ethosuri: vom discuta împreună despre sistemele estetice, despre relația dintre categoriile estetice, despre doza de eticitate a sublimului și tragicului în fața frumosului, despre formarea și educarea gusturilor, dar și despre dedefinirea sau dezestetizarea artei, contextualizând efectele capitalismului asupra producției, distribuției și consumului de artă. Nu veți face abstracție de niciunul dintre aceste conținuturi dacă, la capătul a trei ani de facultate, veți alege să lucrați într-o galerie de artă, într-un muzeu, să practicați jurnalism cultural sau să lucrați în oricare dintre sectoarele industriilor creative.
