Cei norocoși dintre noi au, ȋn momente de răscruce, epifanii intelectuale. Ajung să vadă lucrurile altfel. Revelațiile intelectuale pot avea consecințe însemnate: ce carieră alegem, ce credință îmbrățișăm, pe cine socotim prieteni adevărați.

Deseori, schimbările de perspectivă vin ȋn urma unor momente de graţie. „Aha!”, ne-am putea spune, „am nimerit-o!” Sau am putea pur şi simplu intui că e imposibil să greșim. Putem să fim copleșiți de entuziasm, sau eliberați de frustrarea căutării unei soluții care ne scăpa. Experiențele conștiente ce ne însoțesc revelațiile intelectuale sunt bogate.

Și, deseori, revelațiile nu vin singure. Ele rezolvă probleme ce ne preocupau. Ne pun ordine ȋn gânduri. Poate ne schimbă felul de a fi: invitându-ne la reflecție, la cultivarea virtuților intelectuale, la îndeplinirea fără cusur a datoriei sau la re-evaluarea opțiunilor noastre fundamentale.

Întrebarea pe care v-o propun este simplă: ce legătură este ȋntre experiențele conștiente ce ne însoțesc revelațiile intelectuale, şi acele schimbări remarcabile – ȋn cunoaștere, ȋn practică şi pentru noi ca persoane – pe care aceste experiențe le semnalează? Există revelații fără niciun semn conștient? Ar putea entuziasmul, certitudinea trăită sau momentele „Aha!” să ne păcălească, semnalând false revelații? Ne ajută cu ceva bogatele noastre experiențe transformatoare? Sau contează doar rezultatele?

Ȋn plus: pot fi diferențe ȋntre noi? Mi-ar trebui mie o intuiție sau o îngrijorare pentru a descoperi ceea ce pentru tine era de la sine înțeles? Aş avea nevoie de un lung proces de reflecție, ezitări şi reveniri, pentru a ajunge la concluzia care ție ţi se impunea ca fiind cea mai simplă din start? Și ar face deturul prin experiență vreo diferență?

Vă aștept la o prelegere altfel, să explorăm împreună cum se potrivesc toate aceste întrebări. Nu am răspunsurile, dar poate le aveți voi.

Cercetarea avansată din robotică și Inteligență Artificială generează o serie de noi provocări etice pentru secolul XXI. Suntem probabil la câțiva ani distanță de introducerea mașinilor autonome (fără șofer), a roboților militari sau a companionilor sociali artificiali. Cine va fi responsabil moral pentru deciziile operate de aceste noi categorii de entități pe șosele, în zonele de conflict armat sau în propriile noastre case? Pe cine vom da vina pentru consecințele acțiunilor lor?

Pornind de la scenariul filmului „I, robot”, vom descoperi împreună mai multe fațete ale conceptului de responsabilitate morală și vom vedea când avem temeiuri să considerăm că o entitate este un agent moral. În acest sens, ne vom referi la analiza lui Aristotel din „Etica Nicomahică” privind acțiunile voluntare și atribuirea blamului și vom vedea în ce condiții am putea extinde noțiunile de responsabilitate morală și blam pentru entități artificiale. Facem totodată o paralelă cu utilizarea conceptului de responsabilitate morală în cazul entităților colective de tipul organizațiilor și ne testăm propriile intuiții morale pentru a vedea cât de mult ne predispun la diverse forme de antropomorfizare.

Cei mai mulţi dintre noi ne-am dori să avem confirmarea că trăim într-o societate dreaptă. Am vrea să ştim că legile sunt corect făcute şi că sunt respectate. Totuşi, multe situaţii de viaţă ne fac să ne punem probleme pe care nu le putem lămuri doar ghidându-ne după legi. De exemplu, dacă ne gândim la cazul unei persoane care acceptă un salariu foarte mic în schimbul unui program de muncă foarte solicitant pentru că posibilităţile de a-şi schimba serviciul sunt, din motive obiective, extrem de limitate, unii ar considera că este ceva nedrept în această situaţie, iar alţii i-ar contrazice, spunând că persoana s-a angajat în cunoştinţă de cauză şi fără a fi constrânsă, deci că fiecare om este responsabil de alegerile sale. Primii ar răspunde, poate, că într-o societate ideală fiecare om ar trebui să poată trăi suficient de bine sau că fiecare ar trebui susţinut să se împlinească şi să-şi dezvolte capacităţile conform planului său de viaţă. Să spunem că toţi ar avea, într-un anumit sens, şanse egale. Ar fi această formă de egalitate o idee corectă în condiţiile în care capacităţile, priorităţile şi acţiunile oamenilor sunt diferite? Ce ar presupune aplicarea ei? Vă propun să dezbatem împreună aceste probleme, să căutăm şi alte întrebări şi, în final, să aflăm cum ne pot ajuta filosofii să înţelegem mai bine ce aşteptări avem de la societatea noastră.

Cum ne putem explica actele altruiste și cooperarea în situațiile în care este clar că suntem motivați să avem un comportament egoist? Sau în situațiile în care nu există legi sau principii care să ne oblige să colaborăm?

Voi discuta aceste probleme plecând de la o prezentare și o analiză a unui faimos experiment mintal: Dilema Prizonierului. Dilema Prizonierului a incitat mințile filosofilor, psihologilor, economiștilor și biologilor, deoarece presupune un scenariu paradoxal în care, deși toți jucătorii ar avea mai mult de câștigat dacă ar coopera, pare irațional din partea oricăruia să aibă un comportament altruist.