Se tot vorbește despre faptul că e greu de fixat într-o definiție (corectă formal) ce este filosoful. Poate că ar trebui o întreagă teorie pentru a ne răspunde la o asemenea întrebare; cum se întâmplă la Platon, de exemplu. Pe de altă parte, pot fi numiți/indicați filosofi în toate perioadele istoriei culturii, precum și în multe medii culturale în care filosofia își joacă o șansă; cum se întâmplă, de pildă, în cultura română. Vasile Tonoiu este, fără îndoială, un filosof, fiindcă poate fi numit/indicat atunci când ne întrebăm despre filosofii acestui timp al culturii noastre. Un filosof retras în operă, până aproape de in-diferență față de opinia despre opera aceasta și mai cu seamă despre autorul ei.
Ești filosof, se poate spune, într-o filosofie dintr-o cultură; limitat, așadar, de condiții față de care poți avea o reacție de respingere sau, dimpotrivă, o atitudine de acceptare prin apropriere, cum ar socoti Paul Ricoeur, un gânditor din opera căruia Vasile Tonoiu a tradus în limba română. Aproprierea în cauză, iar nu respingerea, poate fi recunoscută în opera sa. Pe de o parte, interpretând opera lui Mircea Eliade, cea de teorie a fenomenului religios, Vasile Tonoiu deschide și o temă ”identitară”, cu totul relevantă pentru cercetarea filosofică: semnificația genetică și structurală a creației culturale pre-savante (”populare”) pentru filosofie, atât în ordinea formală a culturii, deoarece ivirea filosofiei în lume se află sub condiția acesteia, cât și în ordinea creației filosofice a unui gânditor, fiindcă acesta pune la lucru – neavând alternativă – câteva elemente culturale: limbă și reprezentări identitare în circulație, preferințe tematice și ”percepții” asupra evenimentelor prin care sunt instituite fenomenele culturale, în genere, sau cele propriu-zis filosofice etc. Pe de altă parte, Vasile Tonoiu și-a legat lucrul filosofic de istoria filosofiei, în sens larg. A descris, analizat, interpretat opere filosofice întregi sau anumite idei, concepte, probleme, argumente, teorii. Cultura sa filosofică a contat în mare măsură nu doar pentru propria creație, ci și pentru publicul nostru, în mai mică sau mai mare măsură specializat filosofic: studenți și cercetători în domeniul filosofiei, specialiști în alte domenii sau pasionați de filosofie.
Există un fel de circularitate stilistică și tematică în opera lui Vasile Tonoiu. Dialogul din tinerețea sa academică, pe teme îndeosebi de teorie a cunoașterii, cu anumiți filosofi contemporani, revine în lucrările publicate în ultimele trei decenii, de data aceasta, direct, necamuflat, îndreptat explicit către o reconstrucție filosofică în centrul căreia se află experiența cu lucrurile trecute în limbă. Ca și cum aceasta din urmă ar orândui nu cuvinte, ci lucrurile însele și cuvintele lor potrivite. Iată, spre edificare, un fragment: ”Niciodată n-am realizat mai bine ca atunci (!) în ce fel o noapte, noaptea, ca substantiv, sparge înțelesul său convențional astronomic sau domestic (etichetă vagă, asemeni norului, ploii etc.), în voința oarbă, desigur, dar și clarvăzătoare, în chip derivat, de a se transforma în verb, astfel încât să noptească, să înnopteze, să noptifice …”.
Poate că această parte târzie a operei lui Vasile Tonoiu, în care dialogul este despre lucrurile însele experiate lingvistic, este sortită veșniciei. Dacă va fi așa – vor avea de stabilit viitorii săi exegeți – întreaga sa operă va fi trasă dincolo de timpul nostru și al lui, al autorului ei. Înnoptare luminată, Vasile Tonoiu!
