Cristian Iftode, conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității București, scrie despre întâlnirea cu  Peter Sloterdijk, unul dintre ultimii „grei” ai filosofiei, maestru al provocărilor subversive, ultimul moștenitor al lui Nietzsche.

În weekendul 17-19 februarie, care a marcat deschiderea anului în care Timişoara va fi capitală culturală europeană, Universitatea de Vest l-a avut ca oaspete pe Peter Sloterdijk, unul dintre cei mai importanţi şi dezbătuţi filosofi şi teoreticieni ai culturii din zilele noastre. Sloterdijk a susţinut în aula mare a UVT conferinţa „Câteva gânduri despre Europa de azi”, a participat la un dialog public cu regizorul Andrei Ujică despre începuturile fotografiei şi ale filmului¹, iar apoi i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al universităţii bănăţene.

Acest început sec, gazetăresc, e aproape un afront faţă de unul dintre marii stilişti al limbii germane, autor a peste patruzeci de cărţi, multe dintre ele de dimensiuni monumentale. „Sunt un romantic târziu dotat cu motoare grafomane suplimentare”, nota Sloterdijk la un moment dat, în stilul său ironic şi ambivalent, practicând o scriitură inclasabilă, aflată la intersecţia dintre filosofie, eseu şi literatură, în dispreţ faţă de grija filosofilor de formaţie analitică de a recurge la un limbaj conceptual cât mai precaut şi neutru. Rivalizând în spirit şi erudiţie doar cu figuri de anvergura unui Nietzsche sau Foucault, Sloterdijk pare un Nietzsche de secol XXI, dar unul care ştie să se reţină, să-şi dozeze revolta, mierea şi veninul. Pe scurt, un Nietzsche care a ales să nu înnebunească, dacă aşa ceva poate fi o alegere². Sloterdijk a ştiut să-şi convertească furia tinerească de după mai ’68 în mândrie intelectuală (thymos) şi critică pe mai multe registre a culturii prezentului, a modernităţii, a teoriei critice înseşi. Într-un timp în care vedetele intelectuale mondiale nu prea mai vin din domeniul filosofiei – consecinţă directă a felului în care este, astăzi, concepută şi finanţată cercetarea filosofică –, gânditorul german pare a fi unul dintre ultimii „grei”, o personalitate aflată în miezul dezbaterilor culturale şi politice europene din ultimele decenii.

Opera sa de dimensiuni impresionante intimidează, la prima vedere. Însă ea poate fi ordonată pe trei direcţii principale, pe care le putem denumi utilizând chiar concepte marca Sloterdijk, el făcând parte din ilustra tradiţie a filosofiei care nu se mulţumeşte să analizeze concepte, ci creează unele noi. Fără a neglija scrierile estetice, e vorba despre: psihopolitică, antropotehnică şi sferologie. Cum, la fel ca în artă, nimic nu e absolut nou în filosofie, aceste direcţii de cercetare se cuvin înţelese ca o revizitare şi completare a unor demersuri aparţinând unor figuri filosofice decisive pentru formarea intelectuală a gânditorului german. Psihopolitica introduce noi coordonate şi teme de reflecţie pornind de la felul în care Foucault înţelegea biopolitica, antropotehnica reprezintă o reevaluare a eticii şi asceticii filosofice pe urmele lui Nietzsche, iar sferologia se doreşte a fi acea filosofie a spaţiului menită să completeze fenomenologia timpului elaborată de Heidegger în Ființă și timp.

Sursă și continuare articol: https://www.scena9.ro/article/filosof-peter-sloterdijk-timisoara-interviu