La începutul lunii martie un tren cu o mie de refugiați urma să sosească în Gara de Nord și era nevoie de voluntari. M-am îmbrăcat confortabil și-am luat-o spre gară. Voiam să-mi înving neputința în fața răului care nu poate fi oprit. Aveam în gând mărturia unui medic de pe ambulanță care spunea că nu te poți lăsa pradă emoțiilor atunci când trebuie să ajuți. În mijlocul femeilor care soseau cu copii în brațe și al bărbaților singuri și dezorientați, riscul e să ai senzația în fiecare moment și în fiecare caz în parte că ai fi putut ajuta mai mult. Ca simplu voluntar care încă nu cunoaște mecanismele de ajutor ale autorităților, m-a izbit lipsa lor de organizare și coordonare. Nu înțelegeam de ce familiile cu copii așteaptă în săli să primească o ofertă de cazare, în timp ce oamenii care oferă așteaptă lângă cortul autorităților.
Primul impuls e să dai vina pe cineva. Nu e nimeni care să-ți spună ce atribuții are un voluntar, trebuie să înțelegi singur cum stau lucrurile. Abia apoi am aflat că datele celor care oferă cazare sunt transmise poliţiei pentru verificări. Toate locurile libere din cămine, din clădirile primăriei sau cele din hoteluri sunt înregistrate și administrate de un comitet de organizare. Coordonatorul comitetului, un funcționar de la Direcţia de Asistenţă Socială, e prezent și el în gară. Încep să înțeleg. Încep să discern între nivelurile de urgență, unele cazuri au prioritate, altele pot aștepta. Învăț să ascult.
Mulți cred că autoritățile trebuie să dețină controlul, pentru că ei dețin mecanismele de siguranță și ajutor, că voluntarii nu știu să gestioneze o criză umanitară, și au dreptatea lor. Trenul cu o mie de refugiați sosește în stație. În fiecare vagon, reprezentanții Inspectoratului pentru Situații de Urgență, Poliția și un translator împart cartoane colorate în funcție de nevoile fiecărui grup. O tipă îmi întinde telefonul și-mi arată cum a notat semnificația culorilor: mov pentru bărbații singuri și roșu pentru familiile cu copii. Ambele categorii au nevoie de cazare și oamenii sunt conduși prin coridor la autobuzele STB parcate în fața gării. Verde pentru cei care se duc la aeroport și alb pentru cei care au nevoie de bilete din gară pentru alte destinații. „Defluirea vagoanelor se face de la extreme la centru” spune coordonatorul prin stație. Iau un bilet alb în mână și mă așez la finalul coridorului ca să îndrum oamenii spre sălile lor. Simt recunoștință.
În Sala IV o familie de romi formată din 23 de persoane, dintre care patru copii, o femeie însărcinată și doi adulți cu dizabilități în cărucioare cu rotile așteaptă informații despre transportul către Germania. Sunt cel mai vulnerabil grup din gară. Un bărbat tânăr, îmbrăcat scump, îmi spune că a cumpărat bilete de avion unei familii pe care a găzduit-o în valoare de o mie de euro: „Am multe păcate”. Între timp, a îmbrăcat vesta verde de voluntar. Se întoarce către familia de romi și-mi zice că „nu-i suportă nici pe-ai noștri, d-apoi p-ăștia”. Îmi leg nodul din gât și mă duc să caut o pătură pentru o femeie gravidă. Am vestă verde, un cuplu entuziast mă oprește. Vor să ofere o cameră la un hotel de trei stele unei mame cu copil, „dar să fie mai curați, așa”. Leg și mai bine nodul în gât. Aflu de la o asociație studențească că sunt multe locuri în cămine, însă au auzit de la administrator că acesta preferă să primească doar ucraineni. Trec de la recunoștință la amărăciune în câteva clipe și înțeleg încă o dată de ce e nevoie de autorități și de mecanismele lor de protecție.
Vor fi mulți care vor spune că fără ajutorul oamenilor de rând, fără miile de voluntari din întreaga țară și resursele ONG-urilor, criza umanitară ar fi fost mult mai greu de gestionat și vor avea dreptate. Profesorul meu de metafizică îi numea oameni-geamandură pe cei care rezistă în fața valurilor sorții. În mijlocul unei astfel de crize, e nevoie și de oameni-ancoră care să îi sprijine pe ceilalți. Cum sunt voluntarii. Când stăteam în fața sălilor de așteptare, mulți oameni de bine mi-au întins plase cu câteva produse. Nu le țin minte fețele, doar mâinile întinse. Sprijinul de urgență oferit de stat funcționează în legătura strânsă cu ONG-urile. Mână de la mână.
