Profesorul Marin Bălan dezvăluie în a doua parte a interviului cum se desfășoară atelierele de filosofie organizate de Domnia Sa, ce este un „copil filosof” și cum îi ajuta filosofia pe copii să își depășească anumite frici!

Filosofia pentru copii – practică sau teorie?

Un specialist în filosofie pentru copii, înainte de orice, susține ateliere de filosofie cu copiii, în școală sau în afara școlii, în mod regulat, aceste practici fiind ceea ce conferă legitimitate întreprinderii sale; nu poți să fii teoretician, fără să fii practician al filosofiei pentru copii.

Matthew Lipman și Ann-Margaret Sharp vorbesc, în cărțile, articolele și manualele lor ca practicieni ai filosofiei pentru copii. La fel au făcut discipolii lor, Philip Cam,  Laurance Splitter, Irene de Puig, Félix García Moriyón ori Michel Sasseville și, la fel fac, în zilele noastre, Edwige Chirouter, Joanna Wawken, Peter Worley, Mathieu Gagnon sau Luca Mori. În această comunitate a specialiștilor în filosofia pentru copii, toți suntem practicieni și, doar apoi, teoreticieni.

Pentru mine, nimic mai firesc decât să merg în școli, pentru a susține ateliere de filosofie cu copiii. Primele mele ateliere au avut loc cu copii din clasele primare.

Cum au fost primite atelierele de filosofie susținute de dumneavoastră în școli din Republica Moldova?

În timpul pandemiei, am organizat mai multe ateliere de filosofie pentru copii cu elevi din Republica Moldova, dar online. În principal, erau elevi de la Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi” din Chișinău, grupați în două categorii de vârstă: elevi din clasele a III-a și a IV-a și elevi din clasele a V-a și a VII-a. A fost ceva inedit nu doar pentru copii, ci și pentru profesori și părinți, având în vedere că, în Republica Moldova, filosofia nu se studiază decât la universitate.

Cum se desfășoară un atelier de filosofie pentru copii?

Un atelier de filosofie pentru copii se desfășoară în aceeași sală de clasă în care se țin lecțiile la celelalte discipline. Dar, asemănările se opresc aici. Elevii nu mai stau în bănci, unul în spatele celuilalt, ci în cerc, iar alături de ei, profesorul, care nu mai domină clasa de la catedră, privindu-i de sus și manifestându-se tot timpul ca un „mai știutor,” ci urmărește să fie perceput doar ca un membru al comunității de cercetare.

Profesorul pregătește dinainte un stimul, de regulă un text care conține activități de reflecție mentală. Textul este citit de către elevi, pe rând, cu voce tare, având loc o alternanță a lecturii și ascultării. Astfel, elevii interiorizează treptat comportamentele de gândire ale personajelor și ajung să pună întrebări similare cu cele din poveste în legătură cu ceea ce este problematic pentru ei.

Din întrebările puse de elevi în legătură cu ceea ce este problematic pentru ei se construiește agenda care indică, asemenea unei hărți conceptuale, zonele lor  de interes. Profesorul nu pune întrebări și nu respinge nicio întrebare pusă de elevi, nici pe cele care nu par a fi filosofice – din contră, este preocupat ca și acestea să devină filosofice.

Apoi, se alege o întrebare, prin vot, pentru cercetarea prin dialog. Elevii reflectează asupra presupozițiilor care susțin diferite opinii, conștientizează că există puncte de vedere diferite și dezvoltă un proces de argumentare nu atât împotriva altora, cât cu alții, pentru a da un sens mai bogat experienței trăite și pentru a se auto-corecta.

Atelierul se încheie cu un moment de reflecție asupra ideilor cercetate, pentru o deschidere către alte întrebări.

Ce este un „copil filosof”?

Gareth Matthews, profesorul de filosofie de la Universitatea din Massachusetts, a petrecut mult timp în conversații cu copiii. El a început observând proprii săi copii care pun întrebări filosofice și și-a pus problema dacă toți copiii fac la fel. De aceea, a vorbit cu părinții și a vizitat mai multe școli pentru a vorbi el însuși cu copiii. Într-adevăr, copiii mici obișnuiesc să pună întrebări filosofice, mai ales între trei și șapte ani. Astfel, Matthews a ajuns să creadă că, în anumite privințe, copiii sunt filosofi mai buni decât adulții. Aceasta și deoarece copiii au încă o „naivitate” complet naturală rezultând din faptul că încă nu sunt obișnuiți cu lumea și încă se miră, pe când adulții trebuie să-și cultive naivitatea, pentru a se mira.

Copiii pun la îndoială realitatea în mod constant. Dar fie părinții, fie profesorii, fie altcineva le spun că greșesc și îi avertizează să termine cu prostiile. Ei pot înceta cu totul să mai pună întrebări odată ce intră în sistemul școlar sau chiar mai devreme. Fiecare copil este un filosof până când intră în „închisoarea convențiilor” și nu mai pune nimic la îndoială.

Cum ar putea copiii să nu intre în această închisoare sau să iasă din această închisoare și să continue să pună sub semnul întrebării viața în mod filosofic? Filosofia pentru copii ar putea face eliberarea copiilor posibilă cu adevărat.

Cum îi ajută filosofia pe copii să-și depășească propriilor frici?

Este un fapt că elevii de astăzi, pe măsură ce trec de la un ciclu la altul, devin tot mai tăcuți, mai apatici și mai nemotivați. Dar copiii care sunt tăcuți în clasă nu sunt copii care nu ar dori să vorbească, ci sunt, de obicei, copii cărora le este teamă că ceea ce ar spune va fi respins ca neimportant, ca greșit, de către profesor sau de către colegi.

Copilul nu vine în școală ca o ființă tăcută, după cum arăta Dewey acum mai bine de o sută de ani, ci ca o ființă foarte activă, aducând cu el în școală, patru interese legate de: conversație sau comunicare; cercetare sau descoperire; creație sau construcție; exprimare artistică. Numai că școala nu este preocupată să gestioneze aceste resurse naturale ale copilului, de a căror exercitare ar depinde dezvoltarea sa activă, ci caută să găsească germeni de activitate ascunsă. Astfel, școala „reușește” să introducă în copil o neîncredere în propriile sale capacități intelectuale.

Ar putea școala să ofere și altceva elevilor? Ar putea, de exemplu, să transmită nu doar conținuturi, ci și sensuri, să nu genereze doar frică, furie și opoziție, ci și o modalitate mai bună de a-și vorbi și a se asculta, o ascultare „cu inima.” Căci, atunci când cineva vorbește despre frustrările și rănile sale, nu este suficient să fie auzit; trebuie să fie ascultat „cu inima.”

Dacă în sala de clasă apare o comunitate autentică de respect reciproc, unde și elevii tăcuți au oportunități de a vorbi și de a fi ascultați cu respect, ei se vor angaja voluntar în dialog. Așa cum spune Lipman, copilul tăcut este copilul care visează cu ochii deschiși cât de minunat ar fi dacă ar vorbi clasei despre o problemă importantă.

Comunitatea de cercetare este pedagogia filosofiei pentru copii. În comunitatea de cercetare filosofică, elevii se angajează într-o practică filosofică având ca valori fundamentale autonomia gândirii, căutarea sensului și grija față de legăturile cu sine, cu alții, cu lumea.

Ce-i de făcut pentru a aduce filosofia în școala primară?

Încă din 2013, prin ordin de ministru, filosofia pentru copii a fost inclusă în oferta centrală de discipline opționale, curriculum la decizia școlii, pentru clasele a III-a și a IV-a. De ce, totuși, filosofia pentru copii lipsește – cu extrem de puține excepții – din orarul școlilor primare din țara noastră?  Sunt posibile cel puțin două explicații: ori profesorii nu propun filosofia pentru copii ca disciplină opțională, ori părinții o resping.

Într-o cultură a rezultatelor, cum este aceea în care trăim în prezent, părinții ar putea să considere că sunt mai folositoare pentru copiii lor acele discipline opționale axate pe aprofundarea gramaticii și literaturii, a matematicii și științelor sau limbilor străine mai degrabă decât să facă filosofie. De aceea, în vederea obținerii unor rezultate bune la disciplinele fundamentale, ar fi dispuși să sacrifice nu doar filosofia, ci și artele sau sportul, deși acestea sunt foarte importante pentru educația generală. Prin urmare, filosofia n-ar fi văzută de către părinți ca o prioritate, unii considerând că este ceva inutil, alții că ar fi prea dificilă pentru copii.

Totuși, an de an, constat că sunt părinții care-și înscriu copiii la școlile de vară pe care le-am organizat, fie în format fizic, fie, în timpul pandemiei, în format online. Nu înseamnă aceasta că măcar unii părinții au considerat că este bine pentru copiii lor să facă filosofie?

Pe de altă parte, întrucât programele de formare inițială pentru ciclul primar nu includ și cursuri de filosofie pentru copii, profesorii nu sunt pregătiți să îndeplinească și sarcini filosofice, așa cum realizează sarcini matematice, predând matematica, ori sarcini muzicale, predând muzica. Dar ceea ce nu conțin programele de formare inițială poate fi dobândit prin programe ulterioare de formare în cadrul cărora profesorilor li se oferă oportunități de a se familiariza cu abordările pe care trebuie să le folosească în atelierele de filosofie pentru copii: angajarea în dialoguri filosofice, stimularea unui comportament interogativ, exersarea raționamentului sau respectarea procedurilor de cercetare.

Am propus un astfel de program postuniversitar – Inițiere în practica filosofiei cu copii – care se adresează profesorilor din învățământul primar și preșcolar.

Este de dorit o convertire a clasei în comunitate de cercetare doar la orele de filosofie?

Idealul lui Lipman era ca metoda comunității de cercetare să nu fie folosită doar în atelierele de filosofie, ci în cadrul tuturor disciplinelor. Dar răul cel mai mare ar fi ca filosofia să fie practicată în felul în care se predau celelalte discipline.

Sursa: TVR