Noi înșine, doar mai puțin

de admin | mart. 31, 2020 | Anunturi, Interacțiune cu societatea

Stând mai mult în casă de peste o săptămână și fiind silit de împrejurări să petrec o mare parte a timpului în fața calculatorului, am citit tot felul de lucruri despre efectele pandemiei și izolării, ca mai toată lumea. Majoritatea sunt reacții emoționale sau chiar viscerale, firești sau previzibile, de altfel, într-o asemenea situație: mesaje inflamate care decretează, apocaliptic și pe fundal roșu, că lumea se va schimba dramatic, apeluri pasiv-agresive la solidaritate sau omenie și glume proaste sau insipide cu duiumul. Însă cele care mi-au atras mai mult atenția au fost vocile aparent temperate, cele care ne îndeamnă, în diferite chei retorice, să ne găsim motivația corespunzătoare pentru a trece cu bine peste perioada asta de izolare la domiciliu. De pildă, un filmuleț pe care l-am văzut azi de dimineață, în timp ce-mi beam cafeaua, spunea că ar trebui să ne amintim cum am supraviețuit înainte de ’89, fără multe dintre beneficiile lumii moderne care par că s-au întrerupt brusc odată cu instalarea carantinei și izolării la domiciliu. Pe vremea aceea nu aveam, desigur, Internet și tot ce înseamnă el, de la Netflix la Facebook și altele, nu aveam nici prea multe lucruri de cumpărat sau locuri de vizitat. Și totuși, spune videoclipul respectiv, am supraviețuit bine mersi, ba chiar am fost fericiți atunci, în pofida lipsurilor de tot felul! Iar acum nu putem să stăm în casă, pe canapea, timp de două săptămâni? C’moon! Înseamnă că ne-am prostit sau am ajuns să fim răsfățați peste măsură, cam ăsta e mesajul final, nerostit dar destul de străveziu. Un mesaj parșiv, menit să ți se insinueze în minte discret și să te facă să te simți vinovat pentru că nu te simți bine acum, pentru că ești neliniștit sau iritabil, sau pur și simplu pentru că nu ești mulțumit cu situația asta în care trebuie să renunți, de bunăvoie, la toate mofturile civilizației moderne.

Chiar dacă nu eram încă adult în perioada invocată de mesajul respectiv, eram suficient de mare încât să-mi pot aminti o grămadă de lucruri de atunci. Într-adevăr, aveam foarte puțin, ne lipseau toate lucrurile, de la cele mai mărunte la cele mai importante, pe care astăzi le considerăm elemente indispensabile ale unei vieți civilizate, așa cum ne amintim toți cei care am prins acele vremuri. Ne aveam, am putea spune, doar pe noi înșine în cel mai restrictiv sens: mintea și trupul, doar ele ne aparțineau, iar uneori nici măcar ele. Mofturile civilizației de azi se reduceau, de fapt, la unul singur: libertatea. Asta este ceea ce nu aveam atunci și avem astăzi. Sau, mă rog, aveam până de curând. Pentru că restricțiile înseamnă, în mod evident, o restrângere a libertății. Iar aceasta înseamnă, la rândul său, o pierdere a anumitor părți din noi înșine, unele cu care ne-am obișnuit de multă vreme, pe care abia acum, când nu le mai putem accesa la liber, le conștientizăm cu adevărat. Motivul este unul vizibil și firesc, aș adăuga, dacă ne acordăm răgazul să privim puțin detașat ceea ce se întâmplă acum: noi înșine am ajuns să fim mai mult decât propriul corp, propriile gânduri și emoții. Noi înșine suntem, în mare măsură, relațiile pe care le întreținem cu ceilalți, rutinele și rolurile pe care ne-am învățat să le jucăm în interacțiunile cotidiene cu societatea. Iar acum, acestea au fost suspendate, brusc și fără o limită determinată. Tocmai acest lucru ne tulbură profund, dar legitim. Pentru că suntem, dintr-o dată, siliți să ne schimbăm rutinele, rolurile, să ne descurcăm cu mai puțin. Poți trece cu ușurință peste o restrângere a libertății, atunci când libertatea nu face parte din tine, din identitatea ta personală, atunci când nu ai crescut cu ea. Așa cum a fost, de pildă, pentru mulți dintre cei născuți înainte de ’89. În vremea aceea, faptul că nu aveam voie să-mi las părul lung, după modelul idolilor rock pe care-i ascultam pe ascuns de pe discurile de vinyl, era un fapt de viață, ceva firesc, o interdicție pe care o știam cu toții, chiar dacă nu o respectam sau ne revoltam împotriva ei. Dar nu și astăzi. Astăzi ne-am obișnuit cu libertatea, ea a devenit o componentă indispensabilă a identității noastre personale. Tocmai de aceea restricțiile ne afectează așa de mult starea de spirit, nu pentru că ne-am înmuiat sau am devenit prea răsfățați, ci pentru că simțim, chiar dacă nu foarte limpede, că ne-am pierdut o parte din noi înșine.

Dacă privim situația de azi prin acest filtru, cred că devine mai ușor de îndurat, e mai simplu să accepți că trebuie să renunți la o parte din tine în mod conștient, pentru a-ți aduce contribuția la binele comunității. Poate sunt naiv, dar chiar cred că oamenii au în alcătuirea lor primară reflexul de a fi solidari, trebuie doar să vadă limpede de ce e nevoie sau de ce e important să o facă și să înțeleagă ce anume trebuie să sacrifice. Pentru că solidaritatea cere întotdeauna un sacrificiu, o renunțare la o parte, mai mare sau mai mică, din noi înșine. Poate că asta au înțeles foarte bine cei mulți care au sacrificat, de-a lungul istoriei noastre comune, aproape tot ce le aparținea, chiar propria viață, pentru libertatea comună.

Am mai luat o gură de cafea și am închis filmulețul respectiv, zâmbind în sinea mea, încrezător în capacitatea noastră, a tuturor, de a ne recupera din această micșorare a sinelui la care suntem nevoiți să recurgem acum și amintindu-mi o vorbă a lui Gerard Egan: “…People are hurt by their expectations. We’re not disappointed by what we find, we are only ever disappointed when our expectations don’t become reality”. Nu ar fi deloc înțelept să ne așteptăm ca în asemenea momente să rămânem noi înșine, fără nicio schimbare. Dar cred că e încurajator, într-adevăr, gândul că suntem în continuare tot noi înșine, doar mai puțin.

Acest articol a fost realizat de prof. univ. dr. Laurențiu Staicu, cadru didactic al Facultății de Filosofie și consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică.

Sursa: unibuc.ro