„Cred că abordarea subiectivistă a fericirii umane are partea ei de adevăr, dar nu e suficientă.”
Cristian Iftode
On topic cu Cristian Iftode
Spui într-un articol din MATCA: „Stii că nu vei termina niciodată de spart oglinzile sau ceva te reţine, frica aceea primară de a privi, în fine, în gol?” După ani buni de lucru cu propriul sine, tu ce vezi când te privești în oglindă?
Metafora oglinzii este una dintre metaforele noastre fondatoare, parte din reţeaua de metafore optice care atestă preeminenţa vizualului în configurarea culturii şi înţelegerii de sine europene. Rămânem într-un regim „fotocentric”, aşa cum spunea odinioară Derrida, fond al moştenirii greceşti din care filosofia îşi trage sevele. E interesant, atunci, să vedem cum, în timp ce ne distanţăm gradual de înţelegerea limbajului ca „oglindă a naturii”, adică ieşim din paradigma reprezentaţionalistă în care credeam că sensul cunoaşterii e să suprapună întocmai ordinea cuvintelor peste ordinea lucrurilor, continuăm să ne referim la „oglinda” conştiinţei, adică ne înţelegem propria conştiinţă morală în termeni de oglindire neiertătoare a ceea ce suntem în fondul nostru lăuntric. Numai că metafora rămâne deschisă, multistratificată semnatic, ambivalentă în fondul ei: oglinda poate fi, la fel de bine, metaforă a adevărului neiertător despre noi înşine sau metaforă a iluziei narcisiste în care ne complacem atunci când, crezând că ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem, ne privim, de fapt, într-o lumină flatantă, idealizată; sau atunci când, în loc să-l vedem pe celălalt aşa cum e, vedem doar propriile noastre proiecţii, idei preconcepute, reflexii. Kundera a produs, pe vremuri, pagini memorabile despre această cameră de oglinzi întoarse cu faţa la noi în care ajungem să trăim în „era grafomaniei universale”. La aşa ceva făceam referire în textul din Matca, şi ştim că expresivismul digital duce la un alt nivel această primejdie şi uşurinţă a amăgirii de sine, întreţinută prin like şi follow. Există un double bind constitutiv pentru aşa-numitele reţele de socializare, unde vrem să ne exprimăm şi să fim văzuţi aşa cum suntem (un soi de înţelegere primară, nereflectată, a dezideratului autenticităţii), dar, în acelaşi timp şi în chip inevitabil, ţinând cont de dispozitivul în care ne plasăm, ne edităm imaginea, profilul, recurgem la tot soiul de filtre de înfrumuseţare. Ceea ce duce vechea poveste cu „oglindă, oglinjoară” într-o altă dimensiune. Ţinând cont de aceste lucruri, ca să îți răspund punctual la întrebare, ceea ce caut să văd în oglindă nu este o fiinţă cu trăsături imuabile, oricare ar fi acestea. Dacă metafora oglinzii îmi mai face trebuinţă, e doar pentru a oglindi un proces, cum bine spuneai, o istorie personală, în care o fiinţă care se recunoaşte a fi plină de goluri şi defecte nu renunţă şi nu se complace, ci încearcă să lucreze cu sine, să devină ceva mai bună, mai atentă, mai asumată. Şi desigur că există, mereu, riscul ca discursul despre transformare şi autoameliorare să ţină loc de schimbare efectivă…
Articolul integral este disponibil la această adresă https://revistacultura.ro/cristian-iftode-cred-ca-abordarea-subiectivista-a-fericirii-umane-are-partea-ei-de-adevar-dar-nu-e-suficienta/