This book reflects the most recent research devoted to a systematized perspective and a critical (re)construction of previous theoretical attempts of explaining, justifying and continuing Kuhn’s ingenious hypothesis in arts. Hofstadter, Clignet and Habermas revealed to be the most engaged scholars in solving this aesthetic „puzzled-problem”. In this context, the structural similarities between science and arts are attentively evaluated, thus satisfying an older concern attributed to the historical Kuhn-Kubler dispute, extensively commented along the pages of this book.

How can we track the matter of rationality and truth in art and aesthetics, inspired by scientific perspectives? Are artistic styles similar to scientific paradigms? Are we entitled to persuade paradigms and masterpieces as rational models in science, respectively in arts? On what possible grounds can we borrow from science notions such as progress and predictability, in the study of the evolution of art and its aesthetic backgrounds? Are the historical dynamics of science and art affected by political factors in the same manner? This book will be of interest to philosophers, but also to historians of science and historians of art alike in the reassessment it provides of recent debates on reshaping the art world using Kuhn’s „paradigm shift”.

This book is available for purchase on November 7, both as an eBook and hardcover.

https://www.degruyter.com/document/isbn/9783110774696/html

„Filosofia pentru copii face apel la trei forme generice de gândire: gândire critică, creativă şi grijulie (caring), fiecare dintre ele fiind ghidată de o idee fundamentală: gândirea critică este preocupată de adevăr; gândirea creativă, de căutarea sensului, artistul, de exemplu, fiind mai puțin preocupat de a spune adevărul decât de a da sens operei sale; gândirea grijulie este atentă la valorile pe care le pune în joc comunitatea de cercetare: colaborare, ajutor reciproc, ascultare, compasiune, empatie etc. Atunci când aceste trei forme de gândire sunt prezente în comunitate, pot lua naştere judecăţi rezonabile preocupate, în aceeaşi măsură, de adevăr, sens şi valori.”

„Copiii care ,,bâjbâie” sunt copiii care caută, încercând sa ghicească, de exemplu, unde s-a dus mingea lor, mergând in diferite direcții, întorcând-se, luând-o iar de la început; până când se opresc din ,,bâjbâială” și trece la altă abordare, construind ipoteze și făcând încercări din ce in ce mai logice. Nici in comunitatea de cercetare ei nu se vor îndrepta de la început spre cea mai rațională soluție posibilă, ci vor ,,bâjbâi” până vor ajunge sa gândească în termeni de metodă. Caracteristic unei comunități de cercetare este faptul că nici profesorul, nici elevii nu știu prea bine cum va ieși investigația, dar ambele părți sunt dispuse să urmeze cercetarea oriunde va duce.”

„Profesorul nu se manifestă ca un ,,mai știutor” în materie de filosofie, fiind preocupat sa aducă în comunitate nu rezultate, ci mijloace pentru obținerea unor rezultate. El întețește discuția cu întrebări bazate pe tradiția filosofică, implicând elevii in clarificarea conceptelor sau practica unei abilități intelectuale, toate acestea fiind necesare în realizarea cercetării. Însă, nu va recurge la un limbaj tehnic, nu va invoca filosofi; de asemenea, va evita îndoctrinarea, adică transmiterea unei viziuni asupra lucrurilor. Este important ca elevii să fie obișnuiți cu prezența în comunitate a unui ,,dar” cu valoare euristică; acest ,,dar” va menține treaz interesul pentru cercetare și nu va lăsa comunitatea să se oprească și să tacă la prima soluție posibilă …”