Există singurătăți nobile și ignobile. Singurătățile de care nu ar trebui să ne fie rușine sunt singurătățile morale. Cele prin care te izolezi de lume, pentru un timp, cât să nu superi, să ierți, să îți aduni rănile, să regreți în pace sau să creezi o operă de artă. Există și singurătăți rușinoase. Cele care victimizează, răpesc bucuria celuilalt de a-ți aparține, întorc obrazul unor forme de iubire sau de prietenie, pe motiv că lumea e insuportabilă sau din furie că nu ai fost cea mai bună variantă a ta, când toată lumea se aștepta la asta. Adevărul e că nu știm niciodată când singurătățile noastre sunt bune sau rele, numai când dau semne că sunt toxice sau mângâietoare. Singurătatea rezumă, într-un fel, meseria de a trăi, vorba lui Pavese. Ceva ce nu se învață, ci mai degrabă se fură, uitându-te la cât curaj au avut alții să facă ceea ce nu îți dai voie să faci încă, din propria singurătate. Să vedem însă ce zice filosofia despre singurătățile (ne)sănătoase.  (Citeste continuarea pe republica.ro)