În trecerea de la scrierile heideggeriene de tinerețe la cele din perioada târzie cititorul lui Heidegger s-ar putea confrunta cu sentimentul unei perpetue reîntoarceri la un același punct din care, de fiecare dată, întreg scenariul fenomenologic ajunge să fie rescris, păstrând însă parte din coordonatele filosofării anterioare. Căci, desigur, între analitica Dasein-ului și pretenția de a găsi „o schiță a preschimbării istoriei adevărului”(prelegerea Parmenide), pornind de la care să fie trasate consecințele tehnicii moderne(conferința Întrebarea privitoare la tehnică), diferențele de stil și de conținut sunt mai mult decât evidente. Care sunt motivele din spatele acestui viraj și cum au influențat ele traiectul fenomenologiei contemporane? Mai mult de-atât, în ce sens schimbarea de direcție pe care a cunoscut-o gândirea heideggeriană aduce un „plus” de înțeles metafizicii moderne de care Heidegger s-a preocupat îndeosebi? Luându-ne ca punct de plecare acest context interogativ, ne vom strădui să reluăm efortul heideggerian de „a privi metafizica drept în față”, cum însuși Heidegger spunea, și de a sprijini ideea unei continuități de traiectorie a gândirii sale, fără a elimina, în schimb, ideea unei cezuri, ci asimilând-o pe aceasta din urmă celei dintâi. Renunțând să identificăm elementele comune pe care le împărtășește proiectul sistematic din Ființă și timp cu gândirea „de ordinul istoriei ființei de mai târziu” vom căuta, dimpotrivă, să circumscriem miza gândirii heideggeriene, așa cum apare ea în scrierile posterioare anului 1930, plecând chiar de la conceptul intraductibil de Kehre care traversează întreaga fenomenologie heideggeriană și care ajunge să fie înțeles și ridicat la rangul de experiență filosofică. Ceea ce nu înseamnă că înțelegerea acestei experiențe pe care o reprezintă „turnura” ar scurtcircuita orice dialog cu metafizica. Fiindcă, dacă miza gândirii devine aceea de a vorbi „altfel decât în limbajului metafizicii”, experiența turnurii ar trebui privită ca o etapă decisivă a filosofiei contemporane în dialogul pe care ea însăși îl poartă cu metafizica.