Conferințele București-Chișinău, Ediția a III-a „Identitate, patrimoniu, globalizare”

Rezumate

Secțiunea ISTORIE

 

Despre genul bijuteriilor. Modă și identitate în premodernitatea românească

Conf. Dr. Florentina NIȚU, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

(florentina.nitu@istorie.unibuc.ro)

Încercând să înțelegem mai bine viețile oamenilor din trecut și focalizând lupa prin care privim sursele, atâtea câte au ajuns până la noi, nu putem să nu folosim și aceste surse magnifice care sunt bijuteriile. Care sunt bijuteriile specific feminine sau cele specific masculine? Contribuie bijuteriile la construcția genului sau genul influențează bijuteria? Cum recunosc oamenii epocii genul unei bijuterii? Este perla un atribut al feminității și inocenței și dacă da, de ce apare în compunerea bijuteriilor masculine?

Secolul al 16-lea a adus în moda europeană un lux excesiv, nu doar în privința materialelor folosite pentru veșminte, dar și prin bijuteriile și pietrele prețioase care ajung să împodobească fiecare părticică din costumul de ceremonie. Aceste nestemate, prin culoarea lor, prin locul în care sunt plasate pe corp, prin combinațiile cromatice, prin tăietura pietrelor dau seama, printre altele, despre semnificări culturale ale epocii. În ciuda interdicțiilor repetate și multiplicate la nivel local de diversele edicte somptuare, luxul vestimentar și luxul bijuteriilor continuă să domine limbajul puterii, dar si pe cel al aspiranților la putere. Pentru că bijuteriile și costumul sunt o expresie a puterii politice și economice, a poziției sociale dar și a sofisticării ori contactului cu alte spații. În relațiile dintre indivizi, în dialogul socio-politic sau cultural, bijuteriile îmbracă o haină de gen și comunică în baza acestui rol atribuit în baza unui cod cunoscut de comunitate.

Prea puține sunt sursele scrise care să vorbească direct despre semnificația bijuteriilor, însă interdicțiile autorității în legatură cu purtarea anumitor obiecte luxoase, amănunțitele inventare de bunuri, foile de zestre sau testamentele pot constitui în spațiul românesc un punct de plecare al investigației noastre. Dacă adăugăm la acestea reprezentările vizuale și obiectele păstrate în colecții, putem începe să adresăm întrebări unei categorii mai largi de surse ale epocii.

Cuvinte cheie: bijuterii, gen, identitate, modă, premodernitate

 

 

Valurile lui Traian din Basarabia: surse scrise și cercetări arheologice

Conf. Dr. Sergiu MATVEEV, Departamentul Istoria Românilor, Universală și Arheologie, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova

Dr. Vlad VORNIC, Cercetător, Agenţia Naţională Arheologică / MECC, Republica Moldova

( sssmatveev@gmail.com /  vornic.vlad1971@gmail.com )

În spațiul pruto-nistrean sunt cunoscute mai multe valuri de pământ, majoritatea fiind concentrate în partea de sud a regiunii. Două dintre aceste fortificații liniare se remarcă ca mărime și nivel de conservare: Valul lui Traian de Sus (VTS) și Valul lui Traian de Jos (VTJ).

Având o lungime de aproximativ 138 km, VTS este cea mai întinsă fortificație liniară de pe teritoriul Republicii Moldova. El este urmat de VTJ, lung de aproximativ 125 km, care se întinde pe teritoriul Republicii Moldova și al Ucrainei. Ambele aceste impresionante structuri arheologice sunt orientate pe direcția vest-est și au șanțurile situate în partea de nord a valurilor. Unii cercetători admit existența unor sectoare ale VTJ prevăzute cu șanț  și pe latura de sud a fortificației.

VTS se întinde de pe valea Prutului,  din apropierea orașului Leova până în satul Copanca, situat pe malul drept al Nistrului. Aspectul fortificației este relativ omogen pe toată lungimea sa, unele sectoare, ca  și în cazul VTJ,  având de suferit din cauza construcției de drumuri și a lucrărilor agricole intensive. În prezent, pe cea mai mare parte a lunigimii sale, înălțimea valului VTS variază între 0,5 m și 2,5 m, lățimea la bază a valului fiind de aproximativ 10 m, iar lățimea totală a valului cu șanț este de până la 25 m. În unele zone, înălțimea valului ajunge la 4 m, iar lățimea sa este de până la 15 m.

VTJ se desfășoară de la râul Prut, cu capătul vestic lângă satul Vadul lui Isac, până la lacul Sasâc, închizand spațiul lacurilor dunărene. Topograful german C. Uhlig a identificat trei segmente diferite ale acestei amenajări de pământ: un val cu o bermă între Vadul lui Isac și lacul Ialpug, lung de 34 km; al doilea segment fără bermă între lacurile Ialpug și Catlabug, lung de peste 30 km; al treilea segment, Catlabug-Sasâc, fără bermă, cu lungimea de aproximativ 58 km. Primul segment se remarcă prin dimensiunile mari, având o înălțime de 2-3 m și o lățime a bazei de peste 10 m. Adâncimea șanțului adiacent ajunge la 3 m.

Izvoarele istorice. Primele informații scrise, dar care sunt discutabile, despre „valurile” din această regiune se găsesc în „Istoria romană” (XXXI 3, 5-7) a lui Ammianus Marcellinus (332-395). Mai târziu, termenul „troian” apare în controversata „Povestea campaniei lui Igor” (sfârșitul sec. XII), din textul căreia nu reiese clar dacă el se referă la valuri de pământ. În Moldova medievală, informații despre „troienele” de pe malul drept al Prutului se găsesc în actele de danie din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Admitem ca o primă mențiune a VTJ sub forma „troianul” în documentul datat cu 2 iulie 1502, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Un alt hrisov, din 13 septembrie 1503, menționează „troianul” – VTS-ul. Vechile valuri de pământ ocupă un loc important în lucrările cronicarului medieval moldovean Miron Costin (1633-1691) și ale iluminatului domnitor Dimitrie Cantemir (1673-1723), menționate pentru a dovedi originea romană a locuitorilor Moldovei, și care leagă construcția valurilor cu activităţile romanilor din vremea lui Traian. În lucrările lui D. Cantemir este prezentată şi prima hartă pe care este indicat Valul lui Traian.

Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea au sporit interesul pentru această regiune. Pe hărțile rusești, germane, engleze, române și altele, publicate de la sfârșitul secolului al XVIII-lea  și până la începutul secolului al XX-lea, aceste structuri sunt indicate ca valuri, șanțuri sau drumuri, în principal atribuite lui Traian sau în general romanilor. Denumirile de pe hărți subliniază două posibilități de utilizare a acestor structuri: fie ca element de fortificație/graniță, fie ca amenajare care facilitează o mai bună deplasare într-o regiune al cărei sol devine după ploi o masă cleioasă greu de circulat. În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, cartograful german F.W. Bauer, aflat era în slujba Imperiului Rus, a realizat cea mai bună lucrare cartografică la acel moment care includea și valurile de pământ ale Basarabiei. Cea mai detaliată reprezentare a unui sector VTJ se regăsește pe planul bătăliei de la Cahul (21.07.1770), publicat în lucrarea postumă a cartografului francez P.F. Tardieu în 1783. O descriere a locului și rolului valului în timpul acestei bătălii a fost prezentată în lucrarea generalului A.N. Petrov. În ciuda faptului că pe unele hărți ale acestei epoci Valurile lui Traian sunt prezentate ca graniță între teritoriul Basarabiei / Bugeac, controlat de turci și tătari de la sfârșitul secolului al XV-lea, și restul Moldovei, nici o sursă scrisă nu indică construcția de valuri în această perioadă. Cele mai cuprinzătoare studii ale istoriei cartografiei valurilor de pământ ale Basarabiei au fost realizate ultimul timp de cercetătorul din Odesa I. Sapozhnikov.

În secolul al XIX-lea, descrierile valurilor erau aproape obligatorii în lucrările despre Basarabia ale ofițerilor-topografi și istorici ruși (P.P. Svinin, A.F. Veltman, A.I. Zashchuk ș.a.). În perioada interbelică, măsurările și ridicările topografice au fost efectuate de Sc. Panaitescu, C. Uhlig, iar mai târziu de R. Vulpe. Până în 1945, majoritatea cercetătorilor au indicat originea romană sau romano-germanică a Valurilor lui Traian dintre Prut și Nistru. Practica întăririi granițelor cu valuri de pământ, la prima etapă a construcției limesului, a fost folosită tocmai de romani.

Izvoare arheologice. În perioada postbelică, problema valurilor de pământ a fost inclusă în lucrările arheologice de specialitate, iar săpăturile arheologice la ambele valuri a fost efectuată de o expediție condusă de Gh. Fedorov în anii 50 ai secolului XX. Primele săpături la VTS au fost organizate abia în 1982 în apropierea satelor Gradiște și Caștangalia (r-nul Cimișlia). Autorii săpăturilor, Gh. Cebotarenko și L. Subbotin, fără sa dispună de date clare, au formulat concluzia că fortificația datează nu mai târziu de sfârșitul secolului al X-lea – începutul secolului al XI-lea. În  anul 1991 s-au efectuat săpături de salvare în apropierea satelor Selemet și Satul Nou. Autorul săpăturilor, A. Roșca, a datat construcția VTS în primele secole p. Chr., dovedind în același timp inconsistenței tezei lui Gh. Cebotarenko despre absența fortificației în câmpiile inundabile ale râurilor. În 2016, în punctul Valea Jeparului de la hotarul moșiilor satelor Ekaterinovca și Ialpugeni, r-nul Cimișlia, autorii acestor rânduri au identificat o așezare aparținând culturii Sântana de Mures-Cerneahov (SM-C), care se intersectează cu VTS. De  pe suprafața sitului și din cuprinsul a două secțiuni de mici dimensiuni au fost recuperate un număr mare de materilale arheologice caracteristice culturii SM-C, printre care se remarcă două monede romane. Din păcate, în zona cercetată prin săpături nu au fost depistate urme clare ale fortificațieiei lineare.  Aceste cercetări de pe Valea Jeparului  au fost urmate de alte săpături restrănse în anul 2019 pe sectorul Gradiște-Coștangalia și în anul 2020 la Cupcui și la Leova, unde se găsește capătul vestic al fortificației.

Începutul cercetărilor arheologice în zona VTJ este asociată cu săpăturile efectuate de N. Goltseva în 1975 în apropierea orașului Vulcănești, în urma cărora au fost explorate valul și parțial șanțul. În anii 1986-1988 Gh. Cebotarenko și L. Subbotin au efectuat săpături în apropierea satului Chervonoarmeskoje (raionul Bolgrad). Ca urmare, fortificația liniară a fost datată nu mai devreme de mijlocul secolului al VI-lea, înainte de sosirea hanului bulgar Asparuh în anii 60 ai secolului al VII-lea. În  anii 1999 și 2000 A. Gudkova, M. Fokeev și N. Russev au efectuat săpături în apropierea satului Suvorovo (r-nul Izmail), inclusiv  în sectorul în care VTJ se intersectează cu o așezare a culturii SM-C. În ciuda faptului că zona de studiu a fost afectată în timpul războaielor ruso-turce, autorii săpăturilor din anul 2000 neagă orice legătură a complexului cu perioada romană, considerând că a fost construit în Evul Mediu, cel mai probabil în secolul al IX-lea, de diferite grupuri etnice.

Cercetare pedologică. O analiză a solurilor VTJ a fost efectuată de I. Krupennikov, care datează construcția valului în prima jumătate a secolului I p. Chr. Pe aceeași fortificașie liniară studii paleopedologice au fost realizate de către A. Dzigovskiy și F. Lisetskiy. Ca urmare a analizelor componentelor solului, acești cercetători datează VTJ în prima jumătate a secolului al II-lea p. Chr.

Cercetări non-invazive. În 2017 Al. Popa și D. Stefan au efectuat studii non-invazive, folosind fotogrammetrie, precum și imagistica prin rezonanță magnetică și electrică în secțiunea de vest a VTJ. Iar în anul 2020 subsemnații împreună cu echipa de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași condusă de  A. Asăndulesei au realizat prospecțiuni geomagnetice pe VTS,  în sectorul  dintre satele Ialpugeni și Ecaterinovca. Avându-se  în vedere specificul monumentului, aceste metode geofizice ar trebui folosite pe scară mai largă.

În prezent continuă promovarea ipotezelor după care construcția de valuri în diferite perioade istorice și de către diferite popoare: romani, goți, protobulgari, slavi sau tătari. În ciuda faptului că unele dintre opinii sunt în mod clar eronate, ele își mai găsesc adepți. Cele mai răspândite în literatura de specialitate rămân a fi opiniile, după care aceste importante fortificații liniare au fost constuite de către romani în secolele I-IV  p. Chr.

 

Patrimoniul imobil urban din secolele XV-XVIII între restaurare și abandon

Prof. Dr. Hab. Șarolta SOLCAN, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

(saroltasolcan@yahoo.com)

În ultimele decenii patrimoniul imobil urban din secolele XV-XVIII se confruntă cu tot mai multe probleme. Construcțiile medievale și medieval-târzii sunt într-un număr tot mai mic, și sunt tot mai fragile, dar pentru istoria civilizației din spațiul românesc sunt tot mai valoroase. Cu toate acestea patrimoniul imobil al orașelor este continuu în pericol, adesea fiind sacrificat în schimbul unor construcții moderne, al unor interese financiare.

Comunicarea are ca scop prezentarea situației patrimoniului imobil urban din secolele XV- XVIII din România, ale pericolelor care-l pândesc și ale eforturilor făcute de specialiști și de societate pentru salvarea și valorificarea acestuia.

Salvarea patrimoniului imobil urban din secolele XV-XVIII este o necesitate – aceste construcții grăind despre civilizația din spațiul românesc – care presupune numeroase măsuri, de la cele tehnice și legislative la cele educative și perfecționarea, adaptarea permanentă a acestora la situațiile concrete

Cuvinte cheie: patrimoniu, oraș, România, secolele XV-XVIII, restaurare, abandon

 

Rolul moștenirii culturale în promovarea păcii și securității globale

Prof. Dr. Hab. Sergiu MUSTEAȚĂ, Universitatea din București / Universitatea „Valahia” din Târgoviște

(sergiu_musteata@yahoo.com)

În ultimii ani tot mai des se discută rolul facilitator al moștenirii culturale în dezvoltarea durabilă a fiecărui stat. De aceea, atât ONU cât și UE încurajează statele membre să acorde o atenție mai mare moștenirii culturale, care este un domeniu interdisciplinar și care reprezintă o componentă esențială a societăților contemporane. Scopul prezentării este analiza rolului patrimoniului cultural în promovarea păcii și securității globale și modul prin care România și Republica Moldova implementează Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 2347 (2017) din 24 martie 2017. Astfel, CS ONU condamnă săpăturile ilegale și jefuirea moștenirii culturale și afirmă că atacurile ilegale împotriva siturilor și clădirilor istorice poate constitui, în conformitate cu dreptul internațional, o crimă de război și că autorii unor astfel de atacuri trebuie aduși în fața justiției. Totodată, CS ONU subliniază faptul că statele membre au responsabilitatea principală în protejarea moștenirii lor culturale și le încurajează să ia măsuri preventive. La fel, prin Rezoluția 2347 (2017) se încurajează o mai bună colaborare între state și organizațiile internaționale specializate, precum ar fi UNESCO, UNODC, INTERPOL, WCO.

În ultimele trei decenii în România și Republica Moldova au fost elaborate mai multe strategii de dezvoltare și de apărare națională. Strategia Națională de Apărare a României pentru perioada 2020-2024, observăm că pe lângă apărarea armată, documentul include și alte dimensiuni, printre care se regăsește securitatea patrimoniului istoric și cultural. Strategia națională de apărare a Republicii Moldova și Planul de acțiuni pentru anii 2018–2022 constată faptul că, domeniul apărării are un caracter complex și multidimensional, direct dependent de realitățile, procesele și fenomenele politice, administrative, economice și culturale ale statului, moștenirea culturală lipsește atât din obiectivele strategiei cât și din planul de acțiuni. De aceea, în contextul elaborării noilor strategii de apărare și dezvoltare a României și Republicii Moldova este necesară adoptarea unor viziuni naționale care să includă moștenirea culturală în lista domeniilor strategice care vor contribui la promovarea securității naționale, regionale și globale. Implementarea în practică a acestor prevederi strategice trebuie să fie susținută de planuri de acțiuni și bugete adecvate. Altfel, vom rămâne în continuare la nivelul constatărilor.

Cuvinte cheie: moștenire culturală, securitate globală, strategia apărării, ONU, România, Republica Moldova

 

Redistribuție și comerț liber în Imperiul lui Iustinian. Despre relațiile economice ale provinciilor de la Dunărea de Jos în secolul al VI-lea p.Chr.

Conf. Dr. Ioan OPRIȘ, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

(ioan_opris@yahoo.com)

Tema aleasă este una foarte intens dezbătută în literatura de specialitate și își află punctul de pornire în chiar multiplicarea cercetărilor arheologice, respectiv în publicarea sistematică a rezultatelor acestora din urmă. În porturile maritime și fluviale ale provinciilor Scythia, Moesia Secunda sau din Dacia Ripensis sosesc în veacul al VI-lea p.Chr. numeroase produse din Mediterana Orientală și Egeea, din Africa de Nord sau din apropiata zonă pontică. Legăturile acestea devin și mai intense după ce împăratul Iustinian înființează în 18 mai 536 o entitate administrativă neobișnuită, numită quaestura exercitus. Condusă de la Odessus (azi Varna), quaestura exercitus reunea provinciile nordice Moesia Secunda și Scythia, alături de bogatele entități administrative egeene – Caria, Cipru și provincia Insularum (cu Chios, Samos sau Rhodos, între altele). Contribuția noastră încearcă să facă diferența între aprovizionarea sistematică a trupelor de pe frontieră, controlată îndeaproape de stat (prin annona militaris), și expresiile arheologice ale comerțului liber cu mari centre economice din Mediterana Occidentală, Orientală, Egeea sau Pontul Euxin.

 

Apartenența religioasă ca indiciu al apartenenței religioase în spațiul pruto-nistrean

Conf. Dr. Hab. Ion GUMENÂI, Institutul de Istorie, Ministerul Educației și Cercetării

(gumenai@gmail.com)

Religia pe parcursul istoriei a jucat și continuă să joace un rol important în evoluția evenimențială a societății, inclusiv pe segmentul identitar. Ne-am oprit asupra cercetării problemei pe un teritoriu anumit dat fiind pe de o parte complexitatea subiectului, iar pe de alta datorită segmentului diacronic destul de vast – sec. XIX-XXI.

Ne-am propus să urmărim intensitatea indiciului religios în paradigma identitară pe parcursul a mai multor secole, și în dependență de impactul avut de diferite structuri laice superioare (statul și instrumentele sale) asupra apartenenței religioase.

Evident că este necesar de ținut cont și de un alt factor important care ar fi împărțirea vieții individului între segmentele constitutive ale acestea: viața privată, viața în familie și viața publică. Cu alte cuvinte necesitatea de analiză a ponderii pe parcursul timpului a elementului laic și a celui religios.

 

Școală și educație în perioada guvernării agrariene în Republica Moldova

Conf. Dr. Hab. Liliana ROTARU, Departamentul Istoria Românilor, Universală și Arheologie, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova

(lilianaefrim@gmail.com)

 

 

Considerații privind Divizia 18 Infanterie din Transilvania în Campania de pe Tisa a Armatei Române (1919-1920)

Prof. Dr. Dragoș Lucian CURELEA, Colegiul Tehnic Energetic Sibiu / Cercetător postdoctoral al Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca

(eu.dr.luci@gmail.com)

Studiul pe care îl supunem atenției dumneavoastră urmărește să recupereze în plan istoriografic activitatea organizatorică și de comandă pe care acest înalt oficial român, generalul Dănilă Papp, fost ofițer superior în armata austro-ungară și comandant al Brigăzii Papp Dandar pe frontul din Bucovina, a avut-o începând din 18 decembrie 1918 în serviciul Consiliului Dirigent al Transivaniei.

Studiul nostru, urmărește să prezinte și activitatea generalului D. Papp în cadrul Comandamentului Trupelor Române din Transilvania începând din 2 aprilie 1919, dată de la care Marele Cartier General al Armatei Române l-a învestit în calitatea de comandant al Diviziei 18 Infanterie, mare unitate strategică de luptă refăcută în principal din transilvăneni care și-a avut sediul de comandă în Sibiu.

A fost comandantul aceastei mari unități de luptă care a operat în campania ofensivă de pe Tisa în perioada mai-august 1919, s-a afirmat în exercițiile de manevră desfășurate în Basasarabia și Transilvania în perioada 1920-1921, respectiv a participat la jumătatea lunii octombrie 1922 la încoronarea suveranilor României Mari Regele Ferdinand I și Regina Maria în fruntea statelor majore generale ale Regimentelor 90 Infanterie Sibiu, 91 Infanterie Alba Iulia și a Batalionului VI Pioneri-Geniu din Alba Iulia.

Cuvinte-cheie: General Dănilă Papp, Divizia 18 Infanterie, Comandamentul Trupelor din Transilvania, Campania de la Tisa, Armata Română

 

Simbol și imagine în medaliile expozițiilor universale de la Paris (1889-1900)

Dr. Adriana Mihaela ROȘCA, Muzeul Municipiului București

(adrianamihaelarosca@gmail.com)

Medaliile expozițiilor universale desfășurate la Paris în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost răspândite pe întreg continentul, iar astăzi se regăsesc printre obiectele și exemplarele din cadrul colecțiilor muzeale cu o valoare deosebită atât pentru istoricul Franței din punct de vedere al formării națiunii cât și al rezultatelor specifice obținute de fiecare participant, individual sau în mod colectiv. Pornind de la această constatare medaliile pot fi analizate dintr-o dublă perspectivă: cea a recompensei și recunoașterii în cadrul unei competiții internaționale prin care se difuzau la scară largă diferite stiluri și moduri de viață, ideologii sau construcții politice și cea a unui marker de identitate care concentrează asupra sa elemente care fac trimitere la un moment decisiv pentru Franța modernă și la ideea de moștenire stabilind o legătură directă cu ea. Privite ca recompense, medaliile pot oferi informații despre participările unor state de tip balcanic din epocă, în cazul de față România, însă văzute ca un instrument folosit pentru a imprima o identitate asupra lumii acestea marchează în mod clar o schimbare, dar nu încearcă să rescrie trecutul. Prin urmare aceste medalii nu captează atenția doar prin măiestria cu care au fost lucrate ci și prin elementele alese spre a fi redate în desenul piesei și care au o puternică încărcătură simbolică pentru întreaga comunitate. Gravorii oficiali ai expozițiilor din 1889 și 1900, Louis Bottée și Jules Chaplain au reușit să creeze un discurs privind conceptul de națiune așa cum era el văzut în epocă prin crearea unei imagini armonioase care redă în contrast relația dintre „vechi” și „nou” prin utilizarea unor simboluri prezente de mai bine de un secol în medalistica europeană și ușor de recunoscut alături de reprezentări la scară miniaturală a unor construcții și edificii noi făcând astfel trimitere la ideea de progres, evoluție și la Republică ca un succes al poporului francez, astfel schimbând considerabil iconografia medaliilor realizate și distribuite în epocă.

Cuvinte cheie: medalii, expoziție, Paris, simbol

 

Izvorul – sursă de viață și dimensiune spirituală  a mănăstirilor din Republica Moldova

Dr. Ion XENOFONTOV, Departamentul Istoria Românilor, Universală și Arheologie, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova

(ionx2005@mail.ru)

Sursa vieții – apa – alături de soare, pâine, ramul verde, constituie o dimensiune esențială în săvârșirea riturilor în legătură cu existența și postexistența omului (nașterea, nunta și înmormântarea) și anotimpurile. Apa este determinantul menținerii echilibrului ecologic global al planetei, lipsa apei este echivalentă dispariție vieții. Jerfa de apă configurează ritualul de împăcare a vieții cu moartea. În tradiția populară românească, apa este considerate sfântă. Sfințirea apei se face după un ritual religios, marcat la sărbătoarea creștină Bobotează, atunci când harul Duhului Sfânt se coboară peste ape. Potrivit cercetătorilor, în Sud-Estul spaţiului carpato-nistrean, puţin populat, izvoarele sau cişmelele, în versiunea turanică, reprezentau o raritate.

O condiție esențială în fondarea lăcașurilor sfinte este prezența surselor de apă potabilă. Acestea pot fi fluviile, râurile, lacurile (izvoarele), izvoarele, fântânile. Așezămintele monahale sunt situate, deseori în proximitatea unor ape tămăduitoare (curative). De exemplu, la Mănăstirea Japca există Aleea celor patru izvoare cu apă cristalină și cu proprietăți curative: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul M. Mc. Gheorghe și Sfântul Ioan Botezătorul. La complexul monahal Saharna, în direcția care duce spre Biserica-peșteră Buna Vestire se află izvorul cu apă tămăduitoare, aflat în locul unde era „Izvorul lui Vavila”. Reliefăm și denumirea Schitului Izvoare, din localitatea omonimă, care vine de la izvoarele din împrejurimi.

Izvorul Maicii Domnului Dătător de Viață, localizat în parcul complexului monahal Hagimus, are următoarele coordinate geografice: 46°43’56.9”/29°27’38.1”. Bazinul de acumulare este format din terenurile agricole. Are un debit de 0,08 l/s. Izvorul, amenajat în anul 2001, este unul popular și vestit. Are o construcție originală din piatră, amenajată într-o încăpere specială pentru abluțiuni. A fost sfințit la 2 august 2005 în cinstea icoanei Maicii Domnului Izvorul Tămuduitor. Începând cu această dată este sfințit în ficare zi de luni. Se citesc rugăciuni pentru bolnavi. În preajma izvorului se află două stele de piatră în care sunt gravete următoarele texte: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apă pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac” (Ioan 4.13); „… un înger al Domnului se coboară la vreme la scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănător, de orice boală era ținut” (Ioana 5.4).

Izvorul este viață, simbol al purificării, element ritual în viața creștinilor. Este sursă de inspirație, verigă de legătură cu Divinitatea.

Cuvinte-cheie: izvor, apă, viață, spiritualitate, mănăstiri, Republica Moldova.

 

 

Dialogurile epistolare dintre căpitanul Mihail Dumitrașcu și secretarii Astrei: Romul Simu și Horia Petra Petrescu cu privire la înființarea și activitatea Regionalei ,,Astra Dobrogeană” (14 februarie- 4 august 1927)

Daniela Ștefania CURELEA, Doctorand Școala Doctorală de Istorie Studii de populație și istoria minorităților din Universitatea ,,Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca

(danacd1.danacd1@gmail.com)

 

Articolul prezintă dialogul epistolar dintre căpitanul magistrat Mihail Dumitrașcu de la Consiliul de Război din Constanța, un colaborator mai vechi al Astrei, din perioada în care lucra la Sibiu și secretarii Asociației, Romul Simu și Horia Petra Petrescu. Scrisorile sunt datate între februarie și august 1927 și prezintă pe scurt activitatea Comitetului de inițiativă din Constanța, condus de generalul Ion Vlădescu care a căutat și a reușit să stabilească structura regională Astra Dobrogeană care să acopere zona județelor Caliacra, Constanța, Durostor, Ialomița, Tulcea. După doi ani de activitate, regiunea sus-menționată și-a încetat activitatea, rămânând în structurile Asociației doar Departamentul Central Județean Astra Constanța până în 1938. Același ofițer M. Dumitrașcu a fost, de asemenea, implicat în eforturile de reconstituire a Despărțământului central județean Astra Constanța în mai 1935.

Cuvinte-cheie: Regional Astra Dobrogeană, local elite, Ion Vlădescu, Mihail Dumitrașcu, Ioan Georgescu, Gheorghe Coriolan Carp, Bucur Constantinescu, Jan A. Rulick, partitions of Astra, communal cultural circles, social pedagogy, adult education

 

Confesiune şi etnie în Transilvania sec. XVI: câteva considerații

Drd. Lilian CIACHIR, Școala Doctorală Științe Umanistice, Universitatea de Stat din Moldova

(lilian.ciachir@filosofie.unibuc.ro)

După S. Dragomir, Pactul formal “Unio Trium Nationum”, încheiat în septembrie 1437 la Căpâlna de către unguri, saşi şi secui, a avut drept scop dominarea perpetuă și garantarea securității reciproce împotriva celor care erau lipsiți de orice drept și deposedați de pământ, împotriva românilor care din punct de vedere numeric contau cât cele trei națiuni dominante la un loc. În Transilvania de dinainte de Reformă avem următoarea situație etnico-confesională: cele trei națiuni dominante erau de confesiune romano-catolică, iar românii erau ortodocși. Apariția Reformei în secolul XVI a provocat o serie de schimbări la nivel social-politic și cultural-etnic pe plan internațional. Unitatea celor trei națiuni “semnatare” ale Pactului “Unio Trium Nationum” este atacată de efectele Reformei. În mod normal românii ar fi trebuit să profite de situație pentru a-și întări poziția pe plan social-politic și cultural-etnic. Prezentul articol își propune o încercare de definire a celor doi termeni în contextul apariției Reformei, precum și o trecere în revistă a raportului dintre confesiune şi etnie în Transilvania sec. XVI.

Cuvinte cheie: Transilvania, secolul XVI, etnie, confesiune, Reformă

 

Identitatea civică moldovenească. Între Bruxelles și Moscova, București și Tiraspol

Drd. Serghei PRICOPIUC, doctorand, Universitatea de Vest din Timișoara

(serghei.pricopiuc98@e-uvt.ro)

Lucrarea vizată urmărește analiza implicațiilor proiectului identității civice moldovenești în contextul globalizării și conturării viziunilor suprastatale concurente în Republica Moldova: europenismul și eruasianismul. Scopul final al cercetării este încadrarea identității civice moldovenești în parametrii intereselor Bruxelles-ului, Bucureștiului, Moscovei, dar îndeosebi a perspectivei de integrare a minorităților și populației din stânga Nistrului. Pentru realizarea studiului se are în vedere întreprinderea unui demers de analiză a perspectivei identitare civice moldovenești în contextul conflictual al identității din Republica Moldova. Alături de acesta sunt importante interesele Uniunii Europene, sui generis, României și Federației Ruse în regiune. În ultimă etapă analitică este de o însemnătate deosebită compararea proiectului identității civice moldovenești cu cel al proiectului identității transnistrene în vederea stabilirii relevanței utilizării primului tip de discurs pentru asimilarea celui de-al doilea. Rezultatul analizei este important din prisma posibilelor consecințe ulterioare însușirii unei identități civice în Republica Moldova și a intereselor pe care le-ar deservi aceasta.
Cuvinte cheie: Republica Moldova; strategii identitare; identitate civică; interese externe

 

 

Secțiunea FILOSOFIE

Identitate personală și de grup. Câteva chestiuni metafizice

Acad. Mircea DUMITRU, Academia Română, Institutul de Filosofie si Psihologie „Constantin Radulescu-Motru” / Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(mircea.dumitru@unibuc.ro)

Lucrarea prezintă câteva dificultăți și soluții în metafizică identității personale. O chestiune deschisă este dacă abordările cunoscute pot fi extinse neproblematic la chestiuni ale identității grupurilor de indivizi. O cale analoagă de a aborda metodologia acestor dificile probleme este semantică și metafizică logicii de ordinul întâi și respectiv ale logicilor de ordin superior.

 

Identity and Dignity as moral stature

Conf. Dr. Hab. Anastasia ZAKARIADZE, Institute of Philosophy; Faculty of Humanities, Tbilisi State University

(anastasia.zakariadze@tsu.ge)

The moral discourse mostly focuses on the ethical and social-political framework for human identity, dignity, and human rights. What is the meaning of our human being during armed conflicts? Can we in the conduct of hostilities discuss human dignity, human rights, and human wellbeing? And to what extent is it a matter of moral philosophy?

The neoclassical terms coined by Francis Fukuyama – isothymia as a demand to be respected as equal to other people, and megalothymia, the desire to be recognized as superior – together with the ancient Greek concept thymos, understood as a craving for dignity will likely be fruitful for revealing an onto-ethical level of the problem. While identity can be considered as a basis of human dignity, the content of dignity is variable. It changes in cultures and time and is attributed either to a few people or to a larger group of human beings sharing traditions, memory, and experiences.

From February 2022 the war activities in Ukraine have renewed the deep worries about the tragic events that previously took place in Moldova and Georgia not so long ago, and put anew the question regarding the relationship between identity, human dignity, and human rights in the context of ethics of war.

 

Keywords: identity, human dignity, human rights, ethics of war.

 

Un singur patrimoniu. Două abordări?

Prof. Dr. Romulus BRÂNCOVEANU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(romulus.brancoveanu@filosofie.unibuc.ro)

Teoreticienii istoriei vorbesc de o adevărată patrimonializare a acesteia. Oamenii și societățile de astăzi și-ar reprezenta trecutul mai degrabă prin intermediul patrimoniului cultural tangibil și intangibil decât prin intermediul marilor povestiri despre origini, dezvoltarea instituțiilor și conflicte interne și internaționale. Cum se raportează românii de pe cele două maluri ale Prutului la patrimoniul lor cultural național? Cum poate fi pusă în evidență unitatea acestuia și ce rol ar putea avea administrarea lui duală sau unică prin intermediul legislației, educației, conservării și comercializării? Sunt întrebări care solicită un răspuns în cunoștință de cauză și coerent din partea istoricilor, specialiștilor în patrimoniu, a cetățenilor și oamenilor politici și cărora li se va schița un posibil cadru de răspuns în cadrul acestei prezentări.

 

Provocările sociale/civilizaționale: condiția redefinirii identității în contemporaneitate

Conf. Dr. Dumitru DODUL, Departamentul Filosofie şi Antropologie

Universitatea de Stat din Moldova

(doduld@mail.ru)

Cercetarea este determinată de faptul că discursul identității, care oferă coeziune și convergență unei culturi, trebuie să aibă sens pentru reprezentanții acesteea, confirmând atât recunoaşterea apartenenței, cât și a demnitătii umane. Interogațiile și abordările pe marginea unui subiect despre o apartenență, una dintre multiplele posibile pe care le poate avea un individ într-o societate plurală – identitatea – în special pentru comunitățile care pornesc pe calea modernizării, au nevoie de repere. Trecutul devine, într-un anumit sens, un reper care susține întreaga comunitatea într-o lume a schimbărilor. Modernizarea și progresele în dezvoltarea economică, urbanizarea și globalizarea, au dus la faptul că oamenii în anumite situații trebuiau să-și redefinească propria identitate.

Astfel, identitatea națională cedează identităților de grup și celei religioase, oamenii caută să se unească cu cei, cu care se aseamănă și cu care împărtășesc ceva în comun – etnie, religie, tradiții, origine. Evocarea diversității în acst sens evidențiază eterogenitatea, diferența și recunoașterea reciprocă a particularităților. Suntem martorii schimbării mecanismelor atât ale culturii, cât şi ale civilizaţiei, Există momente ale acestei schimbări corelate cu conştiinţa situaţiilor prin care trecem şi pe care pretindem că le determinăm.

 

Glocalizare și trans-modernitate. Centru și periferie în înțelegerea schimbărilor sociale globale

Prof. Dr. Viorel VIZUREANU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București / Institutul de Filosofie și Psihologie al Academiei Române

(viorel.vizureanu@filosofie.unibuc.ro)

Modelul predominant utilizat de mai bine de două secole – cu rădăcini adânci în Iluminism și având ulterior exponenți iluștri precum G.W.F. Hegel sau Max Weber – pentru a explica schimbarea socială pe plan mondial, ca și, mai nou, fenomenul globalizării este cel al modernizării și este unul profund eurocentric. În acest model, Europa nu este doar sursa unică și vectorul atotputernic al schimbărilor globale subsecvente modernității (care aici „apare” și de aici se propagă implacabil), ci și finalitatea sau încununarea solară a întregii istorii a umanității de până atunci, a destinului acesteia. Întreaga lume ar trebui de aceea să recunoască această moștenire de neegalat în istorie și să îi fie îndatorată etern Occidentului european. Acest model a fost contestat sau reconfigurat pe scară largă în ultima vreme de numeroși autori, în teoretizări bine-cunoscute precum cea post-marxistă a World-Systems Theory inițiată de Immanuel Wallerstein în deceniul 7 al secolului trecut. Aceste contestări au fost la rândul lor supuse criticii și deconstrucției, dând naștere unor modele explicative noi. Însuși postmodernismul poate să fie interpretat în această cheie a deconstrucției „marii narațiuni a centralității istorice a Europei”. În contribuția noastră ne vom ocupa cu precădere de trei dintre aceste modele relevante, unele chiar mai apropiate de noi, precum și cu problemele noi care se nasc în privința fiecăruia dintre ele, anume de teoria glocalizării datorată lui George Ritzer, de cea a varietăților modernității inițiate de Volker Schmidt, respectiv de cea a trans-modernității conceptualizată de Enrique Dussel, toate propuse în primul deceniu al acestui mileniu.

 

Dialog și polilog intercultural. Riscurile poliloghiei

Prof. Dr. Hab. Constantin STOENESCU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(constantin.stoenescu@filosofie.unibuc.ro)

În această comunicare îmi propun să inițiez o cercetare comparativă pornind de la noul domeniu al filosofiei interculturale. Într-un spațiu cultural relativ omogen precum cel al limbii române putem identifica influențe ale altor culturi, cel puțin ale celor din imediata vecinătate. Care sunt condițiile dialogului și polilogului (concept introdus de Franz Martin Wimmer) într-un context intercultural? Există riscuri ale unor rupturi de comunicare generate de diferențele culturale? Cum poate fi asigurată raționalitatea unei dezbateri interculturale în condițiile în care părțile nu împărtășesc aceleași valori? Filosofia interculturală vine în întâmpinarea acestor interogații și dezvoltă o abordare bazată pe reguli.

Cuvinte cheie : Filosofie interculturală, dialog, polilog, urmare de reguli, raționalitate, valori

 

Democrația și liberalismul intelectual – elemente cheie al identității europene

Conf. Dr. Ecaterina LOZOVANU, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(ecaterina.lozovanu@gmail.com)

Circumstanțele politice din secolul al XIX-lea l-au detrminat pe J.G. Fichte să scrie un „Discurs către națiunea germană”, iar mai tărziu, în secolul al XX-lea J. Bende va scrie „Discurs către națiunea europeană”. Factorii geopolitici de astăzi impun scrierea unui discurs către națiunile lumii.

Între cele trei situații există o analogie. Atunci, când Fichte și-a susținut discursul, națiunea germană era amenințată de invaziile napoleoniene, iar Bende și-a publicat eseul, când războiul, început în 1914, amenința existența însăși a Europei. În ambele cazuri, autorii au reliefat faptul, că ambele „națiuni” afectate de aceste evenimente tragice, trebuie să devină mai recognoscibile în ochii propriilor lor membri. Astfel, acești gânditori prin scrierile lor, au contribuit la crearea „conștiinței de sine” a Germaniei și a Europei. Iar, aceasta a avut o importanță decisivă în crearea instituițiilor politice capabile să înscrie aceste națiuni în durata istoriei, respectiv a Germaniei, unificată de Bismarck, și a Uniunii Europene, unificată în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Cel de-al treilea discurs se impune imperativ, în condițiile când este amenințată securitatea omenirii la nivel global. Acesta trebuie să reflecteze asupra conștiinței omului ca cetățean al planetei Pământ și faptul că  temelia oricărei societăți civilizate o constituie democrația, libertatea, egalitatea, supremația legii. O componentă esențială a conștiinței omului ca cetățean al Terrei este înțelegerea etică a lumii (înțelegerea nu în sens de cunoaștere rațională), care presupune o conviețuire bună, echitabilă între toți oamenii de pe planeta noastră.

O reflecție filosofică asupra crizelor geopolitice din secolul al XXI-lea,( chiar asupra celei mai recente de pe continentul European) ne dezvăluie faptul că acestea zdruncină o realitate „Occidentul” pe care o percepem ca esențială pentru existența noastră. Problemele generate de crizele geopolitice, suscită scepticismul, care pune la îndoială posibilitățile umanității de a găsi căi de tip nemilitar de rezolvare. Totuși, în zilele noastre, se impune necesitatea  de a identifica modalități pașnice de reglementare a conflictelor care ar implica elemntele universalului și, care ar contribui la cristalizarea unei solidarități profunde ce ar justifica unitatea politică a Europei.

 

Cuvinte cheie: Criză geopolitică, națiune,conștiința de sine,Occidentul, civilizație, lege juridică.

 

 

Încercare de interpretare a diferenței dintre ethos-ul occidental și cel rusesc

Asist. Dr. Alexandru LUPUȘOR, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(lupusor.alexandru@gmail.com)

Studiul își propune să traseze o serie de coordonate conceptuale care să permită transparentizarea diferenței sau distanței dintre ethos-ul occidental și cel rusesc. Drept criteriu este ales fenomenul posmodernității, astfel încât diferența dintre Occident și Rusia va fi interpretată ca diferență dintre modalități diferite de experimentare a postmodernității și raportare la principiile acesteia. Studiul se va referi, într-o primă etapă la conturarea caracteristicilor postmodernismului ca ethos cultural al lumii occidentale, apoi la descrierea soluției occidentale de ieșire din impasul pe care îl aduce cu sine postmodernismul, și anume metamodernismul, iar în cele din urmă se va încerca determinarea poziționării Rusiei față de postmodernism și metamodernism, evidențiind astfel elemente definitorii ale ethos-ului rusesc.

 

Reprezentări culturale și emoții collective

Lect. Dr. Ileana DASCĂLU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

(ileana.dascalu@filosofie.unibuc.ro)

Întâlnirea publicului cu patrimoniul cultural este adesea reprezentată ca un proces de construire a semnificaţiei prin care un conţinut încadrat istoric, politic sau estetic este interpretat în funcţie de valori individuale şi colective. Acest proces presupune, aşa cum a observat recent cercetătoarea Laurajane Smith, diferite „registre de implicare”, mobilizând resurse cognitive, afective, percepţii şi stereotipuri culturale. Deşi experienţa receptării patrimoniului cultural este unică pentru fiecare persoană, fundamentele social-relaţionale ale emoţiilor colective au fost mai puţin analizate.

Pornind de la ipoteza că aceste fundamente reprezintă o parte importantă a experienţei receptării patrimoniului cultural, prezentarea îşi propune să exploreze dinamica emoţiilor colective în interiorizarea semnificaţiei acestuia. Convergenţa dintre valorile de bază ale democraţiei şi receptarea critică a patrimoniului este un punct de pornire, în sensul în care dreptatea restaurativă, non-discriminarea şi echitatea pot genera interpretări noi ale patrimoniului cultural. În acest cadru ar putea fi privită şi iniţiativa Franţei de a restitui fostelor sale colonii din Africa obiecte de patrimoniu ca acelea din Musée du Quai Branly, a cărui legitimitate instituţională este astăzi pusă sub semnul întrebării. În continuare, prezentarea se va concentra asupra importanţei stimulării emoţiilor colective pentru interiorizarea valorilor care permit reinterpretarea patrimoniului cultural, analizând în special noţiunile de vină şi responsabilitate colectivă.

Cuvinte cheie: emotii colective, semnificatie, patrimoniu

 

Identitatea națională în două republici diferite

Drd. Andreea-Alexandra KOVACI, Școala Doctorală de Filosofie, Universitatea București

(ghetu_andreea2008@yahoo.com)

În zilele noastre, majoritatea statelor moderne sunt democratice, în sensul că oamenii au un cuvânt de spus în conducerea statului. În Republica sa, Platon a pornit o amplă dezbatere cu privire la ce este democrația: dacă este ideea de guvernare a majorității sau ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de „viziune madisoniană” conform căreia democrația implică protecția minorităților. Pentru Platon, totul se rezumă la „reguli făcute de demos”, unde „demos” poate fi înțeles ca „oameni/ popor”.

Cu privire la democrație există câteva îngrijorări. Statele nu doar că au devenit susținători ai modelului reprezentativ al democrației, prin care alegătorii determină cine le va reprezenta la nivel guvernamental, dar au adoptat și o atitudine pluralistă față de politică. De fapt, statul nu mai este, teoretic, un instrument în mâinile unei elite, sau în mâinile filosofilor lui Platon, ci o arenă publică și neutră în care grupurile de interese se reunesc pentru a argumenta și a discuta politici, care sunt în principal de natură economică.

Identitatea națională este definită prin cultură și cetățenii simt nevoia de a avea anumite elemente materiale și spirituale, anumite tradiții și obiceiuri prin care să-și definească apartenența la o anumită națiune. În acest fel se naște produsul cultural care facilitează această definire a apartenenței naționale. Atunci când intervine procesul globalizării, produsele culturale ajung să fie consumate în acest proces, datorită popularității și accesibilității lor, nu neapărat datorită originilor, astfel se pierde identitatea acelui produs.

Dacă în Republica lui Platon, esențiale erau valorile și sentimentele naționale, iar principalul scop „democratic” era întotdeauna interesul majorității, prin urmare: tradiția, credința, obiceiul etc; acum, se poate observa cum interesele minorităților primează, ceea ce duce la distrugerea esenței poporului.

În republica contemporană, se observă tendința de a fi aleși conducători dominați de apetit și de nevoile de bază: plăcere, bani, confort fizic. Ținând cont de teoria lui Platon, nu ar trebui să ne mire iregularitățile sistemului de guvernare actual, întrucât acești conducători nu sunt înzestrați cu calitățile de lider. Rămâne întrebarea dacă această societate deschisă, promovată și de filosoful Karl Popper, numită Republică, care a produs probleme la nivel planetar (discrepanța enormă între clasele sociale, schimbări climatice, războaie, exploatarea țărilor sub-dezvoltate) este cea mai bună alternativă la Republica lui Platon?

Cuvinte cheie: Platon, republică, democrație, identitate națională, globalizare, Karl Popper

 

Despre o reconstrucție fiabilă a identităților naționale

Asist. Cerc. Dr. Ștefan IONESCU, Centrul de Studiere a Raționalităților și Credințelor, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(stefan.ionescu@filosofie.unibuc.ro)

De-a lungul timpului, problematica identităţii naţionale a dat loc la numeroase interpretări şi dezbateri contradictorii dar, mai ales, la conflicte ce au dus la agresiuni împotriva unui număr imens de persoane, categorii sociale şi naţiuni. Din această cauză, într-o lume modernă tot mai globalizată şi cu atât mai mult în lumea democratică, identitatea naţională pare să fie privită cu din ce în ce mai multă neîncredere. La o analiză mai atentă, însă, vom constata că abandonarea oricărei concepţii identitare naţionaliste nu este nici posibilă şi nici necesară. Mai mult, după cum susţin unii gânditori contemporani de prim rang, însele recunoaşterea demnitătii umane şi ordinea democratică modernă depind de capacitatea noastră de a reconstrui în mod fiabil identităţile naţionale.

Cuvinte cheie : identitate naţională, demnitate, democraţie, liberalism, valori comune.

 

Identity and identification in the context of globalization

Cerc. Dr. Cătălina-Laura PAȘCU, Școala Doctorală, Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

(laura.pascu@uaic.ro)

Globalization has structured a process of broadening, to accelerate interconnections on a global scale in all aspects of political, economic, and social-cultural life, even of imposing a certain identity behavior as a participant and a beneficiary of globalization.

Identity and identification in the context of globalization has become an important and multidimensional framework of analysis of global processes and is an expression of theoretical and practical importance in the complex architecture of international relations. The geopolitical language of globalization has often been associated with negative concepts and processes: threats, risks, political crisis, disorder, disintegration, and is a change of conceptual approaches to identification in all areas of geostrategic activity.

The duality of the process of globalization, which makes, on the one hand, society to integrate, to become more and more united from an identity point of view, and on the other hand to fragment and differentiate itself more and more, is the basis of the anti-globalization manifestations, of the gap between civilization and culture, superimposed on the desire to be able to preserve its cultural diversity,  national, ethnic or religious identity.

Keywords: international relations, geopolitical identity, geostrategic identification, cultural dimensions, globalization.

 

Autonomie și autenticitate relațională

Conf. Dr. Cristian IFTODE, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(cristian.iftode@filosofie.unibuc.ro)

O tendinţă recentă în literatura contemporană de bioetică este aceea de a înţelege dezideratul autenticităţii doar ca o precondiţie pentru autonomia decizională a agentului, mai degrabă decât în sensul unei preocupării morale de sine stătătoare. Pornind de la o serie de distincţii conceptuale necesare şi realizând un scurt istoric al ideilor vizate, voi oferi mai multe argumente ce pledează pentru caracterul distinct al ideii de autenticitate şi ireductibilitatea acesteia la noţiunea de autonomie, fie că vorbim de o noţiune individualistă de autonomie sau de una cu un pronunţat caracter relaţional.

 

Implică bioameliorarea morală o „ameliorare” a democrației? Unele dificultăți în legătură cu diminuarea inegalității și instituirea egalitarismului moral

Conf. Dr. Dorina PĂTRUNSU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(dorina.patrunsu@filosofie.unibuc.ro)

În acest articol, scopul meu este să arăt că un proiect public (politic) de Bioameliorare morală (MB) nu poate avea susținere democratică legitimă (nici măcar într-un cadru autoritarist democratic, unde se presupune că dezideratul funcționalist ar avea prioritate față de alte deziderate democratice). Mai mult, un astfel de proiect nu poate fi susținut nici moral, operaționalizările concrete pe care le-ar implica îmbunătățirea moralității cetățenilor prin mijloace biomedicale în cadrul democrației punând în pericol nu doar funcționalitatea democrației ci si legitimitatea acesteia si, nu in ultimul rând, chiar miza acestei ameliorări morale, i.e. expandarea libertății și egalității indivizilor, i.e. diminuarea dominației.

Miezul obiecției aici este că o creștere a moralității cetățenilor (sau diminuarea inegalității morale între oamenii din societate) indusă medical parazitează moralitatea (legitimitatea) democrației. Acest lucru subminează decisiv argumentul funcționalist în favoarea proiectului de MB, deoarece acesta din urmă ar putea fi implementat doar ca un mecanism de executare a egalizării judecăților și valorilor morale, indiferent de conflictul intrinsec între valori, respectiv între diverse interese ale indivizilor.

În concluzie, consider că justificarea proiectului MB ca mecanism democratic egalitarist moral este în primul rând, înșelătoare, creând confuzii cu privire la scopurile egalității si ale egalitarismului și, în al doilea rând, contradictorie, creând mai degrabă condiții pentru arbitrariu și dominație decât pentru egalitatea și incluziunea decizională promise.

Keywords: Moral Bioenhancement, egalitate morală, egalitarism, legitimitate democratică, pluralism valoric

 

Formele principale de încorporare a eticii în organizații: proiectarea etică și consilierea etică

Conf. Dr. Angela ZELENSCHI, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(angela.zelenschi@gmail.com)

Încurajarea integrității este una dintre funcțiile managementului, atât în sectorul public cât și în sectorul privat. Proiectarea etică orientată spre obținerea conformității prin aplicarea sancțiunilor pentru nerespectarea codului de conduită nu este suficientă pentru a preveni acțiunile imorale. Realizarea unui proiect etic depinde de cultura organizațională, de sistemul de valori care dă preț lucrurilor, de normele comportamentale împărtășite de membrii grupului și de disponibilitatea pentru schimbare a angajaților unei organizații sau reprezentanților unei profesii. Consilierea etică se centrează pe aspirațiile angajaților pentru un comportament etic. Majoritatea sistemelor etice includ mecanisme de consiliere, prin care angajații pot obține suport cu privire la aspectele etice printr-o comunicare eficientă, îndrumare și consiliere în rezolvarea problemelor etice.

Proiectarea etică are drept scop promovarea politicilor formale, dezvoltarea procedurilor organizaționale, monitorizarea comportamentului în vederea identificării abaterilor de la normele de etică, întărirea politicilor prin creșterea capacității de reducere a incidenței cazurilor de încălcare a normelor de etică în cadrul organizației.  Consilierea etică urmărește creșterea încrederii, stimularea dialogului și a spiritului de echipă, dezvoltarea culturii organizaționale,  consolidarea reputației organizației, creșterea calității serviciilor oferite și stimularea relațiilor de colaborare.

Managementul eticii în organizații nu este un scop în sine, ci are rolul de a asigura buna funcționare a organizațiilor. Acum câțiva ani noțiunile de etică organizațională, responsabilitate socială corporativă, bunele practici, competențe soft și altele lipseau din vocabularul managerilor. În prezent, sunt elaborate noi categorii etice ce decurg din realitatea de conducere și sunt descrise noi posibilități de aplicare a eticii în vederea soluționării problemelor morale în contextul organizațional.

 

Particularitățile structurale ale comportamentului etic

Lect. Dr. Andrei PERCIUN, Departamentul de Filosofie și Antropologie,

Universitatea de Stat din Moldova / Departamentul Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea Tehnică din Moldova

(undreaperciun@gmail.com)

Experiența reprezintă un element indispensabil pentru însușirea ansamblului de virtuți ce întemeiază o acțiune particulară înfăptuită în contextul vieții cotidiene. Dimensiunea pragmatică a eticii este constitutivă pentru domeniul ei. Diversitatea vieții cotidiene depășește orice tipar rigid de judecată și acțiune morală. Cu toate acestea, ar fi eronat să nu luăm în calcul și aspectul general al acestora. Dacă nu în conținut, atunci cu siguranță în structura judecăților de valoare trebuie să există un patern sau o carcasă logică.

„Meniul” opțiunilor morale nu se află doar în gestiunea factorilor situaționali, dar cad și sub incidența facultății deliberative a omului. Operarea demersului critic și capacitatea de a înțelege avantajele unei opțiuni etice influențează decizia ce declanșează o acțiune. Prin urmare, libertatea de a lua decizii este determinantă pentru constituirea unui comportament moral. Gândire critică, libertate și experiența se dovedesc a fi inerente acțiunilor cu impact etic. Angajamentul manifestat pentru o alternativă virtuoasă este precedat de o gândire elaborată și/sau de o intuiție morală bazată pe experiență. Comportamentul relativ constant manifestat în situații de viață similare consolidează decizia luată, cu alte cuvinte angajamentul pentru un principiu moral este menținut de un comportament consecvent. În vederea unei bune funcționări a mecanismului de declanșare a comportamentului etic, abordarea formulei gândire critică-libertate-experiență trebuie să fie una omogenă și nedezbinată. În caz contrar acțiunile ce urmează dintr-o decizie liberă pot declanșa costuri mari în detrimentul subiectului ce acționează consecvent corespunzător opțiunii alese. Erorile consecvenței se pot înlătura prin refuzul de a continua și prin revenirea la poziția inițială a gândirii critice, libertății și experienței.

 

Rolul experienței religioase în construirea identității personale

Asist. Dr. Dina BARCARI, Departamentul Filosofie si Antropologie, Facultatea de Istorie si Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova

(dina.barcari88@gmail.com)

Această comunicare explorează legătura dintre religie și identitate din trei puncte de vedere, și anume: religia ca expresie a sentimentului profund al unității și legătura ei cu formarea identității; legătura dintre religie și etnie în ceea ce privește formarea identității și legătura dintre religie și formarea identității, în special cu referire la religiozitatea și căutarea identității tinerilor. Dovezile referitoare la relația dintre identitate și religie în literatura existentă sunt limitate. Dar, dovezile din puținele studii sugerează că religia corelează cu formarea identității. Aceasta implică faptul că religiozitatea este considerată relevantă în explicarea angajamentului și a scopului în ceea ce privește formarea identității. Este mai probabil ca puterea relației dintre religie și identitate să varieze de la diferite grupuri demografice, cât și de la diferite epoci.

Influența religiei asupra formării identității apare și din influența pe care o are comunitatea asupra individului. Religia tinde să fie un determinant cheie al formării identității în funcție de circumstanțe, de grupurile acoperite și de perioada analizată.

Cuvinte-cheie: religie, identitate, identitate religioasă, globalizare, pluralism religios.

 

Care vor fi armele? O abordare etică a tehnologiei asupra viitorului. Componente dinamice versus constante ale mentalității din perspectiva formării identității socioculturale a tinerilor

Masterand Mihaela DRĂGOI, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti

(dr.miha31a@gmail.com)

Cuvinte cheie: Arme biologice, era digitală, etică a tehnologiilor, globalizare, inteligenţa artificială, protejarea patrimoniului biologic uman, puterea celor bogaţi

 

Prof. Dr. Hab. Eudochia SAHARNEANU, Departamentul Filosofie si Antropologie, Facultatea de Istorie si Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova

(saharneanu.eudochia@gmail.com)

Constructele mentale sunt specifice fiecărei societăți, fiind parte a spațiului socio-cultural dat. În gândirea umanistică contemporană nu există o abordare unificată în definirea mentalităților, mai des reducându-se la enumerare și descriere. Considerăm, un anumit fenomen social devine obiect epistemologic atunci când este examinat din punct de vedere al structurilor sale. În structura mentalităților observăm elemente statice și dinamice. Cele statice se raportează la arhetipurile inconștientului colectiv, iar cele dinamice se referă la identitățile colective ca rezultat al proceselor de socializare, aculturație ș.a.

 

Nicolae Iorga: Cugetări despre învățământ și educație

Conf. Dr. Hab. Svetlana COANDĂ, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(svcoanda@gmail.com)

Nicolae Iorga (1871-1940) – mare istoric, publicist, om politic, scriitor, și-a pus amprenta geniului său și în cugetările despre învățământ și educație, fiind și profesor: profesor de limba latină la Școala de băieți din Ploiești; profesor suplinitor la Catedra de Istorie Medie din cadrul Universității din București; profesor titular al Catedrei de Istorie Medie, Modernă și Contemporană de la Universitatea din București și, de asemenea, ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor.

Una dintre cele mai importante lucrări ale lui Nicolae Iorga este Istoria învățământului românesc, publicată în anul 1928, care a fost înalt apreciată, devenind o carte rară chiar din timpul vieții autorului. Fiind fundamentală pentru formarea profesională, această lucrare a lui Nicolae Iorga a fost reeditată în anul 1971. Motto-ul lucrării este: „Școala este însuși viitorul țerii”(Carol I). În această lucrare, Nicolae Iorga a făcut aprecieri critice asupra diverselor sisteme și proiecte de modernizare a învățământului din România, susținând și promovând viziuni reformatoare și novatoare. El înțelegea foarte bine necesitatea dezvoltării învățământului românesc de la stadiul scolastic, lancasterian, la un învățământ creativ și nu accepta un învățământ reproductiv, bazat doar pe memorizare.

Un rol decisiv în educație și învățământ aparține limbii materne, Nicolae Iorga menționând insistent rolul școlii naționale în lupta cu ceea ce el numea „tendințele de deznaționalizare”. În viziunea acestui mare gânditor, principalul scop al învățământului și educației este  „pregătirea omului complect, care să nu se încurce în viaţă, ci s-o înţeleagă, s-o domine şi s-o sporească”, aportul profesorilor fiind unul decisiv în atingerea acestui scop.

 

Finalităţi ale educației pentru societate în Republica Moldova: aspecte critice şi posibilităţi de optimizare[1]

Conf. Dr. Eugenia BOGATU, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(bogatue@yahoo.com)

 

Ca urmare a modificărilor politice de după anii 1990, ȋnvățământul din Republica Moldova a cunoscut un șir de metamorfoze de formă şi de conţinut, în domeniul educației pentru societate implicit. Astfel, ca disciplină şcolară, Educația pentru societate a început să fie predată din anul 2018, la toate clasele de gimnaziu şi liceu, ȋnlocuind o serie de alte discipline cum ar fi Noi și legea, Educația civică etc., cu conţinuturi mai mult ssau puţin corelate ȋntr-un ȋntreg. Ca atare, realizarea unei discipline coerent elaborată, implicând aspecte conceptuale şi pragmatice deopotrivă precum − valori, atitudini, abilităţi, cunoştinţe şi ȋnţelegere critică − s-a impus cu necesitate.

Scopul educativ al acestei discipline, concepute diferenţiat ȋn raport cu gradul de maturitate al elevilor − este acela de a pregăti tinerii pentru a gândi critic şi creativ, ȋn mod independent de soluţiile prestabilite, pentru a se putea insera ca profesionişti activi şi responsabili ȋntr-o societate democratică şi incluzivă. Este clar că maturitatea deciziilor, acțiunilor cetățeneşti din Republica Moldova şi, mai ales, eficienţa soluţiilor politice guvernamentale reflectă în mod constant calitatea educației, respectiv a educației pentru societate. Desigur, şi implicit invers, având ȋn vedere că educaţia determină politicul şi politicul, prin interesele sale, defineşte parametrii educaţiei. Ca atare, constatăm în prezent faptul că ineficiența unor politici de stat, și − ȋn mod corelat − a unor politici educaționale au făcut ca, până în prezent, aproape jumătate din populația Republicii Moldova − ȋn special tineri − să emigreze din țară, pe durata a 30 ani de independență a statului Republica Moldova.

Ȋn aceste condiţii, lucrarea de faţă ȋşi propune să cerceteze şi să optimizeze aspectele strategice care se referă la: ● educația socială orientată către formarea unor specialişti capabili să rezolve problemele specifice societăţii din Republica Moldova, de ordin social-politic, economic, cultural; ● pregătirea tinerilor pentru eventualitatea inserției lor sociale ȋn afara țării; ● pregătirea premiselor pentru ȋntoarcerea acasă a celor plecaţi ȋn străinătate. Ȋn acest sens, cercetarea noastră ȋşi propune să evidenţieze aspectele care au determinat situaţia (disfuncţională) a inserţiei sociale a tinerilor din Republica Moldova, pe de o parte, respectiv să formuleze soluţii posibile de optimizare a situaţiei prin: (a) aplicarea strategiilor gândirii critice în educația pentru societate; (b) corelarea eficientă a relaţiilor dintre educația pentru societate şi educația intelectuală, respectiv dintre instrucţia profesională şi normele educaţiei morale, civice, creative etc.; c) educarea tinerilor ca cetățeni liberi de orice constrângeri ideologice, ȋn măsură să contribuie prin eforturi conjugate la bunăstarea și prosperitatea societății în care s-au încadrat.

Cuvinte-cheie: educație pentru societate, politici educaționale, responsabilitate, gândire critică, libertate.

 

Dezvoltarea identității la adolescenți prin filosofia pentru copii

Lect. Dr. Marin BĂLAN, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

(marin.balan@filosofie.unibuc.ro)

Adolescenții sunt adesea puși în situația să ia decizii importante cu privire la viața lor, pe măsură ce încep să-și dezvolte propriile obiective din ce în ce mai independent de ceea ce părinții sau profesorii lor și-ar dori pentru ei. Deja între 10 și 13 ani, ei încep să-și exploreze predispozițiile, interesele politice, ideile religioase, viziunile despre lume. În același timp, sunt preocupați de relațiile cu ceilalți: prietenia devine foarte importantă, întâlnirile ocupă tot mai mult timp, este dobândit sentimentul de apartenență la un grup. Dar adolescenții sunt deosebit de vulnerabili, în această perioadă, senzațiile și percepțiile care le vin de oriunde, derutându-i. O gândire bine ordonată și structurată i-ar ajuta, desigur, să evite confuziile. Una dintre problemele cu care adolescenții se confruntă de timpuriu este descoperirea propriei identități: într-un moment, ai un sentiment clar despre cine ești, iar în clipa următoare poți să nu mai fii deloc sigur. În prezentarea mea, voi arăta cum filosofia pentru copii poate contribui la dezvoltarea identității la adolescenți. Mă voi baza pe discuțiile din cadrul unor ateliere de filosofie pentru copii organizate în anii anteriori. Drept ghid îmi vor servi romanul Lisa al lui Matthew Lipman, ca și manualul aferent destinat profesorilor.

Cuvinte cheie: adolescenți, filosofie pentru copii, identitate, Lipman

 

Aspecte filosofico-antropologice ale educației prospective la adolescenți[2]

Asist. Dr. Tatiana MĂRGĂRINT, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(margarinttatiana@yahoo.com)

Aspectul filosofico-antropologic al educației prospective se desprinde din anticiparea problemelor, riscurilor care pot apărea într-o societate. Educația prospectivă își propune să răspundă la întrebarea privind conținutul educației prin care să reușească formarea adolescenților pentru viața din viitor. Prin acest tip de educație putem pregăti adolescenții pentru autoinstruire, autoeducație și educație permanentă. Educația prospectivă este adaptată unui anumit mediu cultural cu modul său deosebit de a percepe și evalua realitatea. Acest tip de educație înzestrează adolescenții cu mentalitate, atitudini, cunoștințe, competențe, valori, necesare în noile condiții.

Educaţia prospectivă pregătește oameni pentru tipul de societate care nu există, formează capacitatea de adaptare continuă la situațiile noi. Aceasta este caracterizată prin anticipare a ceea ce poate avea loc, prevederea evenimentelor din viitor oferă persoanei posibilitatea de a reacționa adecvat, eficient rămânând integrat în societate, în comunitate. Un moment important este schimbarea neîntreruptă care vine dinspre domeniul: tehnologiilor informaționale, ecologiei, politicii etc., în acest caz caracterul prospectiv al educației presupune pregătirea adolescenților să facă față acestor transformări care pot afecta emoționalul celor care nu sunt instruiți. Școala trebuie să fie mediul care oferă cunoașterea realității nu din cărți, oferă cunoașterea lumii din care fac parte prin activități în care adolescenții sunt implicați ca cetățeni, activități în rezultatul cărora este atinsă dezvoltarea armonioasă a lor.

Există opinia că educația prospectivă: oferă căi și mijloace alternative în predarea/învățarea unei teme date; adolescenții pot învăța în ritmul lor, nu este o legătură strictă dintre anumite teme și vârsta lor; emoționalul adolescenților contează foarte mult în învățare; este stimulată imaginația, fixate momentele importante în jurnal, recunoscute emoțiile trăite etc.; îmbinată cunoașterea teoretică și practică; încurajată învățarea permanentă și pentru viitor; adultul (profesor, mentor) la rândul lui învăță de la adolescenți.

 

Onus Probandi ca o consecință a aplicării principiilor logice

Lect. Dr. Belogorodov ROMAN, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(9377@mail.ru)

 

Există un principiu în filozofie cunoscut sub numele de „Sarcina probei” (lat. Onus Probandi): „Sarcina probei este suportată de cei care afirmă ceva, nu de cei care îl neagă”.

În filosofia contemporana, Onus Probandi, fără a-și schimba conținutul, îmbracă forme variate, acționând întotdeauna ca un principiu metodologic, adică o afirmatie care nu necesită justificare, ci acționează ca o baza pentru alte considerații, afirmații sau activități.

Este general acceptat că caracterul persuasiv al Onus Probandi ca argument în orice fel de controversă non stiintifica este determinat de context, standarde și convenții, și nu de logică. Cu toate acestea, în filosofie și știință, nu este ușor să convingi pe cineva de necesitatea de a accepta un principiul nu de natura logica ca justificare pentru o poziție sau alta. Și chiar se poate considera ca dovadă ceea ce nu se bazează pe principii logice? Această lipsă de persuasiune transformă orice dezbatere filosofică într-o dezbatere despre care dintre participanții la dezbatere are sarcina probei, ce se numește astazi Burden Tennis sau Onus Game.

Dacă presupunem că argumentele logice sunt acceptate de filosofi și oameni de știință în mod necondiționat, atunci există două căi de ieșire din această situație: fie să renunți cu totul la Onus Probandi in desbateri stiintifice, fie să-i arăți natura logică a acestuia. Acesta din urmă pare destul de fezabil, ceea ce vreau să arăt.

 

Premise Gestalt în abordarea identității contemporane

Lect. Dr. Sorin SCUTELNIC, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova

(sorin.scutelnic.80@gmail.com)

Istoria epistemologică de a trata identitatea se ancoreaza în viziuni sau dialectice, sau structuraliste în esența sa. Aceste abordări au ca pornire ideea că: realitatea este un aglomerat de elemente  izolate, este parcelată, care trebuie să fie adusă întro anumită ordine sau structură. Abordările fenomenologice, existențiale sau hermeneutice sunt mai puțin solicitate din cauza caracterului non-predictiv și non-pragmatic. În orizontul tendințelor contemporane atunci cînd în urma proceselor civilizatorice, globaliste cu o avansare a dezvoltării tehnologiilor informaționale, se remarcă o difuzie a identității, o vaporizare a unui nucleu distinct care să stea ca fundament al omului contemporan. În urma acestei impactări subiectul devine clivat, plin de contradicții de esență și trunchiat. Viziunea fenomenologică Gestalt se dovedește să fie potențial mai viabilă și mai funcționabilă în găsirea acelui confort interpretativ al identității contemporane.

Paradigma Gestalt (fondatorii fiind Kohler W.. și Wertheimer M.) s-a dovedit a fi un contrapunct în fața viziunilor structuraliste, dinamice si cognitiv-comportamentale. O abordare ce a rezistat în timp, în pofida reticenței sale academice inițiale, a dovedit ca poate fi suficientă și funcționabilă în aplicabilitatea sa, de exemplu în contextul psiho-terapeutic. Cuvîntul Gestalt nu are un corespondent în limba engleză sau în limbile romanice, încît s-a preferat expresia germană gestalt (formă). În centrul teoriei se află concepția ,,cîmpului,,  (bazată pe ,,teoria relativității”), identitatea este scutită de analiza istoricului său și se acționează exclusiv în dimensiunea hic et nunc (aici și acum). Acel rîvnit nucleu identitar, în Gestalt, este substituit cu procesul însuși, care nu are nici început și nici finalitate. Piesele de șah sunt 32 la număr (sunt independente), dar odată ajunse  pe tabla de joc formează o interdependență într-o situați permanent schimbătoare și care-i fascinează pe cei doi jucători. Cînd sunt în cutie, piesele sunt în stare de izolare, iar cînd se află în joc, pe ,,cîmpul” tablei de șah, aceste piese își obțin „adîncimile” sale. În același sens și identitatea – cînd este analizată și desecată ea își pierde din valoarea sa, dar în proces își capătă noi statute și noi deschideri interpretative în legătura „Eu-Lume”.

Cuvinte Cheie: Identitate, Gestalt, teoria cîmpului, fond și formă, identitate difuză, globalizare, holism, epistemologie.

 

[1] Lucrare realizată în cadrul proiectului Abordarea epistemologică a dezvoltării personale și a educației pentru societate: de la strategiile transdisciplinare la finalitățile pragmatice ale societății actuale din Republica Moldova (cifrul proiectului: 20.80009.1606.08).

[2] Acest studiu a fost elaborat  în cadrul proiectului „Abordarea epistemologică a dezvoltării personale și a educației pentru societate: de la strategiile transdisciplinare la finalitățile pragmatice ale societății actuale din Republica Moldova”, cifrul 20.80009.1606.08 / „Program de Stat” (2020-2023).

Call for papers

În data de 8 aprilie 2022, Facultatea de Filosofie și Facultatea de Istorie ale Universității din București și Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova organizează, în regim online, a treia ediție a seriei de Conferințe București-Chișinău cu tematica „Identitate, patrimoniu, globalizare”.

În contextul numeroaselor fenomene centrifuge și disruptive asociate globalizării, care se propagă și se resimt deopotrivă în România și Republica Moldova, conferința aduce în atenție problemele identității și patrimoniului, tot mai apăsat prezente în discuțiile purtate pe varii registre ideatice: social, politic, cultural, religios, etnic etc.

Lucrările conferinței constituie o excelentă ocazie de dezbatere și evaluare a situației actuale din perspectivele amintite, iar organizatorii așteaptă participarea celor mai importanți specialiști din domeniul științelor socio-umane.

Titlurile și rezumatele se vor trimite până la 01 martie 2022 prin intermediul formularului https://forms.gle/m7YpsGGViFyVNctQ7 iar rezultatele vor fi comunicate până la 15 martie 2022.

Comitetul de organizare

  • Prof. univ. dr. Marian PREDA, Rectorul Universității din București
  • Conf. univ. dr. Igor ȘAROV, Rectorul Universității de Stat din Moldova
  • Conf. univ. dr. Valentin Sorin COSTREIE, Prorector Rețele universitare și Relații publice, Universitatea din București
  • Conf. univ. dr. Florentina NIȚU, Decanul Facultății de Istorie, Universitatea din București
  • Conf. univ. dr. Sergiu MATVEEV, Decanul Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova
  • Prof. univ. dr. Viorel VIZUREANU, Decanul Facultății de Filosofie, Universitatea din București
  • Academician Prof. univ. dr. Mircea DUMITRU, Directorul Școlii Doctorale de Filosofie, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Prof. univ. dr. Constantin STOENESCU, Directorul Departamentului de Filosofie Teoretică, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Conf. univ. dr. Liliana ROTARU, Directorul Departamentului de Istoria Românilor, Universală și Arheologie, Universitatea de Stat din Moldova
  • Conf. univ. dr. Dumitru DODUL, Directorul Departamentului de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova
  • Conf. univ. dr. Alexandru-Murad MIRONOV, Departamentul Relații Internaționale și Istorie Universală, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
  • Conf. univ. dr. Ioan Carol OPRIȘ, Departamentul Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea di București
  • Drd. Lilian CIACHIR, Coordonatorul Catedrei UNESCO pentru Interculturalitate, Bună Guvernanță și Dezvoltare Durabilă, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Comitetul științific

  • Prof. univ. dr. Bogdan MURGESCU, Prorector Bugetare și Resurse Umane, Universitatea din București
  • Conf. univ. dr. Valentin Sorin COSTREIE, Prorector Rețele universitare și Relații publice, Universitatea din București
  • Conf. univ. dr. Florentina NIȚU, Decanul Facultății de Istorie, Universitatea din București
  • Prof. univ. dr. Viorel VIZUREANU, Decanul Facultății de Filosofie, Universitatea din București
  • Academician Prof. univ. dr. Mircea DUMITRU, Directorul Școlii Doctorale de Filosofie, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Conf. univ. Cristian Vasile IFTODE, Directorul Departamentului de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Prof. univ. dr. Vasile Romulus BRÂNCOVEANU, Șeful Catedrei UNESCO pentru Interculturalitate, Bună Guvernanță și Dezvoltare Durabilă, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Lect. univ. dr. Marin BĂLAN, Directorul Centrului de Formare, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Prof. univ. dr. Savu TOTU, Directorul Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Lect. univ. dr. Laurențiu Marius GHEORGHE, Directorul Centrului pentru Studierea Raţionalităţii şi Credinţelor, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
  • Prof. univ. dr. Eudochia SAHARNEANU, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova
  • Prof. univ. dr. Șarolta SOLCAN, Departamentul Istoria Romanilor si a Sud-Estului European, Facultatea de Istorie, Universitatea di București
  • Conf. univ. dr. Eugenia BOGATU, Departamentul de Filosofie și Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova
  • Prof. univ. dr. Ion EREMIA, Departamentul Istoria Românilor, Universală și Arheologie, Universitatea de Stat din Moldova
  • Conf. univ. dr. Ion GUMENÂI, Institutul de Istorie, Academia de Științe a Moldovei
  • Conf. univ. dr. Ioan Carol OPRIȘ, Departamentul Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea di București