
Abstract: Încă din 1930, Étienne Gilson atrăgea atenţia asupra discrepanţei dintre metafizica lui Descartes a ideilor abstracte, de intenţiei geometrică, şi forma meditaţiei în care sunt ele expuse. Prin meditaţie, metafizica lui Descartes împrumută caracterul unei asceze, al unei discipline a gândirii ce angajează întreaga subiectivitate a celui dispus să o reia pe cont propriu. Luând ca punct de plecare indicaţia meditaţiei carteziene ca „desprindere a minţii de simţuri şi de prejudecăţi” (abducere mentem a sensibus et ab præjudiciis), această lucrare îşi propune să expliciteze aceste constatări în cele şase Meditaţii ale lui Descartes. Potrivit acestui demers, meditaţia îndoielii sau a distanţării, meditaţia negării sau a inversării, meditaţia admiraţiei sau a depăşirii, meditaţia abţinerii, meditaţia recunoaşterii sau a preluării non-institutive, meditaţia uniunii sau a întoarcerii meditative la simţuri sunt exerciţiile prin care Descartes trece de la conştiinţa simţ comun la conştiinţa filosofică, şi prin care concepe fundamentele metafizicii sale.